Dacă vă uitați, și nici nu trebuie mare atenție, la poză, o să vedeți că mi s-au umflat ceea ce probabil sunt niște vene atât de tare, încât dacă s-ar turna un episod Star Trek în zonă, aș câștiga fără probleme un rol minor de klingonian. E rezultatul efortului de a-l resuscita pe Gigel, manechinul pe care eu și colegii mei de curs am exersat primul ajutor. Vă spun cu mâna pe frunte că mă așteptam să fie interesant, dar așteptările mi-au fost întrecute.
Da, recunosc, sunt un om care are așteptări. Și dezamăgiri cu duiumul; dar de data asta n-a fost cazul. M-am dus la sediul Crucii Roșii din Focșani, după ce m-am înscris la cursurile de prim ajutor organizate sâmbătă și duminică. Am dat peste oameni interesanți și interesați de ceea ce poate fi salvarea cuiva, înainte să ajungă Salvarea. Să ne înțelegem! După cum ne-a spus domnul profesor Ionuț Gîrleanu, prima dată ne asigurăm că nu sunt pericole, pentru că nu e cazul să sporim numărul victimelor, apoi desemnăm o persoană să sune la 112, dar clar, pe cineva anume, pentru că oamenii au tendința să nu-și asume această responsabilitate, apoi (într-un viitor în care vor exista defibrilatoare externe automate în dotarea școlilor, mall-urilor, instituțiilor etc.) desemnăm pe cineva să aducă defibrilatorul, apoi începem ceea ce înseamnă primul ajutor propriu-zis. Dacă suntem singuri cu persoana care are nevoie de ajutor, punem telefonul pe speaker și sunăm noi la 112. Adică ajutorul adevărat trebuie să vină, nu e baza-n noi, dar facem tot ce putem deoarece câteva minute pot face diferența între viață și moarte.
Dacă o persoană pare inconștientă, încercăm să o trezim strigând-o, scuturând-o ușor, apoi verificăm dacă respiră, iar dacă pare să nu prezinte semne vitale, facem hiperextensia capului, ridicându-i bărbia și punându-i mâna pe frunte, astfel încât să ușurăm respirația. Efectuăm 30 de compresii toracice, apoi două insuflații (adică respirație gură la gură) având grijă să ținem nasul pensat cu două degete și capul în hiperextensie. Și o ținem tot așa până când persoana își recapătă pulsul și respirația. Pentru mine a fost un efort atât de mare încât era cât pe ce să ajung lângă manechinul Gigel. Dar nu m-am lăsat și i-am umflat pieptul cu respirația mea anemică, dar cu „Dracarys!” în minte.
Cât despre acele defibrilatoare externe, care se pare că vor ajunge să fie și la noi în instituții și locuri aglomerate, așa cum sunt în țările care au exersat mai mult spiritul civic și democrația, ele nu doar că îți arată prin desene ce trebuie să faci, dar mai și vorbesc. Da, ați citit bine! E vocea unui nene care îți spune: Așezați cei doi electrozi pe pieptul gol, așa cum arată în imagine! Nu atingeți pacientul! Ritm cardiac detectat pentru șoc! Îndepărtați-vă de pacient! Apăsați butonul șoc acum! Începeți resuscitarea cardio-respiratorie acum! Faceți cinci cicluri de 30 de compresii toracice, urmate de două respirații de salvare! Apăsați pieptul pacientului cu mișcări rapide! (și face și bip, bip, bip).
După ce toate sunt bune și frumoase (cât de cât), așezăm persoana în poziție de siguranță pe o parte, îi asigurăm confortul termic, încercăm să obținem informații despre starea medicală (dacă ia anumite medicamente, dacă are anumite boli) și, foarte important, stăm de vorbă cu ea pentru a o liniști.
Am învățat și despre resuscitarea la bebeluși (0-12 luni), care e diferită de cea la adulți și pe care, după cum spunea o colegă de curs, ar trebui să o cunoască toți cei care vor să devină părinți.
O chestiune care reprezintă una dintre multele mele obsesii este cea privind înecarea cu mâncare. Cum facem să aplicăm celebra manevră Heimlich? Obsesia mi-a revenit în forță după moartea unei copile din Cluj, care s-a înecat cu un jeleu. Așadar, în primul rând trebuie să tușim, dacă ne înecăm noi, sau să încurajăm victima să tușească. Atenție, spune profesorul Gîrleanu, nu se dă apă, pentru că îți inundă căile respiratorii! Dacă persoana nu mai tușește, dar e clar că mai poate totuși respira, ne plasăm în spatele ei cu un picior în spate, unul în față, astfel încât să avem stabilitate, apoi o ținem cu o mână și cu cealaltă aplicăm cinci lovituri între omoplați, verificând dacă a eliminat mâncarea; dacă nu, trecem la manevra pomenită. Dacă suntem singuri, încercăm să ne lovim cu spatele de un perete sau să aplicăm manevra cu ajutorul spătarului unui scaun. Oricum, ca să nu ajungem aici, ar trebui să nu mai mâncăm pe fugă, să mestecăm bine, să nu vorbim când mâncăm, să introducem cantități mici de mâncare, adică toate acele învățăminte de la mama, pe care nu prea le respect, și nici alții pe lângă mine. Profesorul a avut un dispozitiv astfel încât să nu ne dăm palme și să nu aplicăm direct Heimlich-ul, iar de data asta am reușit din prima. A fost de-a dreptul încurajator!
Dacă ați crezut că a fost până aici palpitant, v-ați înșelat! A doua zi, am trecut la fracturi închise și deschise (când osul se rupe și străpunge pielea), la tot felul de răni, arsuri, degerături, insolații, crize de epilepsie, accident vascular cerebral (AVC), sângerări nazale, mușcături de căpușe, leșin.
Atenție! Pentru orice leziune de la nivelul toracelui și abdomenului, victima trebuie să stea în semișezut, nu întinsă! Foarte important este să oprim sângerarea unei răni, așa că trebuie să aplicăm un bandaj compresiv.
Atenție! În caz de arsuri nu punem creme, iaurt, unt sau alte leacuri băbești! Mergem la spital dacă sunt pe suprafețe mai mari și doar medicul tratează!
În caz de leșin sau criză epileptică, foarte importantă e aerisirea, așa că trebuie îndepărtați curioșii.
Când îți curge sânge din nas, în niciun caz nu trebuie lăsat capul pe spate, ci ne aplecăm și pensăm nasul cu două degete.
Dacă suspectezi că o persoană a suferit un AVC, te uiți la fața acesteia și e posibil să fie asimetrică, iar gura căzută. Dacă îi ceri să ridice amândouă brațele deasupra capului, însă nu poate decât unul, e semnal de alarmă, ca și faptul că nu poate vorbi normal. Suni imediat la 112! Alte semne sunt confuzia, tulburările de vedere, de echilibru, amorțeală a corpului, dureri mari de cap etc.
Aș fi vrut să dureze mai mult acest curs, sunt lucruri care ne sunt de ajutor în viața de zi cu zi. Îl voi repeta, pentru că nu mă ajută memoria prea mult și chiar vreau să fixez foarte bine aceste cunoștințe dobândite la Crucea Roșie. Așadar, înscrieți-vă cu încredere! Costă 200 de lei, obțineți un certificat și aflați informații care pot salva viața cuiva sau chiar a dumneavoastră.
Am urmat acest curs saptamana trecuta, este foarte utilsi , sincer ar trebuie sa fie obligatoriu in scoli pentru profesiri si in alte institurii. Mor copii, dar si adulti si nimeni nu stiu cum s aintervina si noi facem poze la victime.