Astăzi, alături de ceasornicarul Ion Pațulea, pornim pe urmele unei meserii peste care, cel puțin în Focșani, pare că s-a depus un strat consistent de praf. Este vorba despre meseria de ceasornicar. Născut și crescut la Slobozia Ciorăști, Ion Pațulea a descoperit pasiunea pentru ceasuri cu ajutorul unui unchi care era „profesor și maistru la UCECOM Galați‟. Recunoaște însă că ceasornicăria nu a fost prima opțiune pentru că, „după ce am absolvit clasa a VIII-a, mă gândeam să dau la școala profesională de electricieni. Îmi doream să lucrez pe stâlpi de electricitate‟. „În anul în care am vrut să dau la Școala profesională UCECOM Galați, am aflat că sediul s-a mutat la Arad, așa că, după ce am dat examen, am urmat cursurile școlii profesionale la Arad‟, mai spune Ion Pațulea.
Era pentru prima dată când vrânceanul pleca „atât de departe de casă‟, simțind din plin „dorul de părinți, dorul delicioaselor mâncăruri pregătite de mama și aerul de țară‟. Cu toate că „civilizația din Arad mă făcea să rămân acolo și după absolvirea școlii profesionale, dorul de casă nu mă lăsa să fac o astfel de alegere‟, mai spune Ion Pațulea. „De la unchiul meu am învățat să fiu serios și să-mi placă meseria, să nu o fac numai de dragul banului. Dacă faci meseria de drag, vine și banul‟, spune ceasornicarul.
„La 19 ani am reparat prima dată un ceas‟
În timpul școlii profesionale, Ion Pațulea a fost „ochii și urechile maistrului‟ de la care a „furat‟ meserie. Atunci când veneau clienții la maistrul lui, vrânceanul se așeza într-un colț și observa toate mișcările pe care le face maistrul ceasornicar. Ardea de nerăbdare să desfacă și el un ceas și să-l repare, tânjea după ticăitul pe care-l scoate un ceas reparat și își dorea nespus să analizeze cu precizie toate piesele componente ale unui ceas. „La 19 ani am reparat prima dată un ceas. Prima dată am început cu ceasurile de masă Victoria Arad care erau mici, după aceea am început să lucrăm la ceasurile Pobeda, după care ne-au spus să ne demontăm ceasuile noastre de la mână și să le montăm la loc. Ulterior, maistrul trecea pe la fiecare să vadă dacă, după ce le demontam și le montam la loc, ceasurile noastre funcționau cum trebuie. Mă mândream cu meseria mea pentru că nu oricine poate face așa ceva. Să demontezi un ceas cât nasturele de la cămașă și să-l auzi că ticăie, e ceva‟, spune Ion Pațulea.
În 1980, Ion Pațulea a plecat la Moscova, acolo unde a urmat un curs de specializare de două luni. „Acolo am învățat să lucrez și cu ceasurile electronice, nu doar cu cele mecanice. Am stat două luni la fabrica Slava și Poljot. Majoritatea ceasurilor care erau pe piața românească erau rusești, adică Slava, Chaika, Zaria, Poljot, Pobeda… așa se explică de ce am mers la cursuri în Moscova‟, spune el. După cele două luni petrecute la Moscova, Ion Pațulea a urmat alte cursuri de specializare, tot de două luni, într-o ceasornicărie „de lângă Munții Ural‟. Pentru a-și face meseria așa cum trebuie, un bun ceasornicar trebuie să se afle într-un continuu proces de perfecționare, iar lui Ion Pațulea i-a plăcut să fie întotdeauna la curent cu ultimele noutăți în materie de ceasuri.
Încă din copilărie, ceasul preferat al lui Ion Pațulea este „un Pobeda. Un ceas de mână destul de frumos. Aceste mărci de ceasuri erau fie suflate cu aur, fie emailate și aveau diferite carcase și diferite forme‟. În prezent, casa lui Ion Pațulea s-a transformat într-un micuț muzeu al ceasurilor, iar fiecare are o poveste.
„Meseria, brățară de aur‟
Mai mult de jumătate din viață, Ion Pațulea a stat aproape zi de zi în ticăitul continuu al ceasurilor. Nu l-a deranjat niciodată sunetul. Din contră, adoră să petreacă ore întregi „bijuterind‟ câte un ceas „bolnav‟. „În 1971 terminasem școala și trebuia să intru în câmpul muncii. Mi s-a făcut carte de muncă și am început să lucrez în Focșani. Am făcut parte din Societatea Cooperativa Meșteșugărească «Prestarea» până în 1980, iar din cooperativa mare, am făcut Cooperativa meșteșugărească mică care s-a numit «Precizia Pațulea», unde am lucrat până în luna ianuarie a acestui an‟, spune Ion Pațulea.
Când vorbește despre atelierul său cochet pe care l-a avut în Focșani, ochii i se inundă cu lacrimi. „Ceasornicăria înseamnă viața mea. Dacă 52 de ani am fost numai așa, printre ceasuri, acum îmi este greu. În ianuarie, am aflat că nu ni se mai prelungește contractul de închiriere așa că mi-am luat lucrurile și am plecat. Primesc telefoane în fiecare zi de la oameni care veneau la mine să le repar ceasurile. Cu toate că nu mai am spațiul de pe Bulevardul Unirii, vis a vis de Polivalentă, lângă prăvălie este cu prieten de-al meu care repară telefoane și îi direcționez pe oameni să lase ceasurile la el. Pe prietenul meu îl cheamă Dan și are spațiul pe Bulevardul Unirii, nr.13. De două ori pe săptămână, vin în oraș și iau ceasurile la reparat. Încerc să vin mai mult în zilele de sărbătoare pentru că acasă am 750 de butuci de vie tăiați numai de mine și 140 de pomi tăiați, stropiți și îngrijiți tot de mine‟, mai spune Ion Pațulea.
Vrânceanul spune că și-ar fi dorit ca fiul său să-i urmeze pașii în carieră însă, cu toate că „a învățat la Liceul nr. 1 din Focșani, la mecanică fină, și l-am ținut pe lângă mine să învețe, nu i-a plăcut să devină ceasornicar‟. Totodată, Ion Pațulea spune că această meserie „nu mai este la fel de respectată și căutată‟ ca în anii tinereții sale. „Am avut și eu ucenic care a stat două zile pe lângă mine, și, după aceste zile a venit și mi-a spus: «Domnule Pațulea, eu de mâine nu mai vin pentru că asta nu este meserie pentru mine!». Nu văd să mai aibă vreun viitor această meserie, sincer‟, spune, ușor dezamăgit, Ion Pațulea.
