A copilărit într-o perioadă în care credința în Dumnezeu trebuia ținută ascunsă, altfel, cel care îndrăznea să spună că este credincios, ar fi avut de suferit. Cu toate acestea, comunismul nu l-a împiedicat pe preotul Florentin Tătaru, parohul Bisericii „Sfinții Mucenici Mina și Haralambieˮ din Focșani, să urmeze calea preoției. Astăzi vom afla povestea pr. Florentin Tătaru și a Bisericii „Sfinții Mucenici Mina și Haralambieˮ din Bahne. „M-am născut și am crescut în comuna Vrâncioaia până în clasa a V-a inclusiv. Ulterior, tatăl meu s-a hirotonit – după ce o perioadă de 14 ani a fost profesor în zonă, și a fost trimis la Parohia Râmnicelu de Brăila. Acolo am continuat clasele a VI-a, a VII-a și a VIII-a. Treapta I am urmat-o la Liceul Sanitar din Brăila, iar din 1980 am urmat Seminarul Teologic din Buzău timp de 5 ani. După ce am fost admis la Facultatea de Teologie din București, a trebuit să satisfac stagiul militar de 9 luni, în Zalăuˮ, povestește pr. Florentin Tătaru.
Cu toate că în copilărie pr. Florentin Tătaru se visa doctor, adolescența a venit la pachet cu un nou vis: preoția. „Nașul meu de botez a fost preotul din sat. La el am văzut ce înseamnă preoția cu ochi de copil. Mai apoi, tatăl, preoțit fiind, a fost un exemplu pentru mine pentru că preoția era văzută într-un fel în vremea respectivă, vorbim de anii 1970-1980, 1980-1985, ani în care nu era chiar simplu să mergi la biserică, nici să crezi în Dumenzeu și, dacă te închinai pe stradă, era deja o problemă. Gândul de a ajunge preot a venit în paralel cu faptul că mi-a plăcut întotdeauna să ajut oamenii. Acesta a fost și gândul care m-a trimis la Liceul Sanitar. Inițial am vrut să mă fac medic, după care am vrut să mă fac preotˮ, mai spune pr. Florentin Tătaru.
„În prima săptămână de preoție am avut slujba de înmormântare a unui copilˮ
În vara anului 1990, pr. Florentin Tătaru a absolvit facultatea, iar la sfârșitul lunii noiembrie a fost hirotonit preot pe seama Parohiei „Sfântul Nicolaeˮ – Palanca, Urechești. Cei cinci ani și jumătate în care a slujit acolo reprezintă „o perioadă de care-mi aduc aminte cu drag. Eram tânăr, plin de entuziam și înconjurat de o mână de oameni credincioși și dedicați bisericii cu ajutorul cărora am reușit să reconsolidăm bisericaˮ. La cine alergăm cu brațele și inimile deschise atunci când supărările ne apasă atât de tare pe umeri, încât simpla respirație pare un efort nefiresc?! Mulți ar răspunde: „la duhovnicˮ. Ei bine, și preoții au momente în care simt că tristețea care-i înconjoară este greu de suportat, însă, Dumnezeu nu-i lasă niciodată, și le dă putere pentru a merge mai departe.
„Slujbele de Liturghie mi-au plăcut întotdeauna, însă ce am slujit mai greu și încă este aproape la fel de greu, este slujba de înmormântare. Și, din păcate, cu asta am început. În prima săptămână de preoție am avut o înmormântare a unui copil la care am plâns aproape mai tare decât familia. După puțin timp, am avut înmormântarea unei fete, moartă într-un accident la Focșani. Era o domnișoară care urma să se mărite în câteva luni, și pe care familia a îmbrăcat-o în rochie de mireasă. Dumnezeu m-a întărit de fiecare dată. Îmi este la fel de greu și acum la o slujbă de înmormântare, dar este singura slujbă de care nu scăpăm niciunul. Atunci cred că ni se pune cel mai mult credința la încercare, când trebuie să acceptăm faptul că viața are un început și un sfârșit, doar că sfârșitul vieții acesteia nu este sfârșitul existenței noastreˮ, este de părere pr. Florentin Tătaru.
În 1996, pr. Florentin Tătaru a fost transferat la Biserica „Sfinții Mucenici Mina și Haralambieˮ din Focșani, acolo unde slujea și tatăl său. Cei doi preoți au slujit împreună până în 1999, când pr. Florentin Tătaru a primit sarcina de a ridica Biserica „Sfinții Antonie și Savaˮ din Focșani. „Lăcașul de cult a fost ridicat cu ajutorul Lui Dumnezeu și al enoriașilor în perioada 2000-2005. În 2007 s-au finalizat lucrările de pictură, ocazie cu care am făcut sfințirea. Din 2009 am revenit la Biserica «Sfântul Mina», unde și acum sunt paroh cu toate drepturileˮ, mai spune pr. Florentin Tătaru.
Biserica „Sf. Minaˮ, ctitorie a familiei Asanache
Data exactă a zidirii Bisericii „Sfinții Mucenici Mina și Haralambieˮ din Focșani nu se cunoaște, cu toate acestea, pe unul dintre zidurile ei se păstrează o piatră pe care sunt gravați anii 1818 și 1957. „Ctitorii sunt din familia boierilor Asanache și, din câte știu, mormântul lor se află sub biserică. Data exactă a zidirii nu se cunoaște, în schimb, biserica are o atestare înainte de 1800. Cutremurele din 1940 au pus-o la pâmânt și a fost nevoie de lucrări de reconsolidare în 1943. Din cauza războiului, lucrările au fost oprite și reluate în 1957. Nu pentru mult timp însă pentru că, din cauza rușilor, a fost nevoie ca lucrările să ia din nou o pauză.
Cu sincope, la această biserică s-a lucrat până prin 1970, iar în 1977 a fost sfințită, odată cu finalizarea lucrărilor de pictură. În 2008 pictura din interiorul bisericii a fost refăcută. În 2010 s-au făcut lucrările de construcție pentru capela mortuară, bucătărie, sală praznicală și birou. Mai apoi, în 2014-2015 s-au efectuat lucrările de pictură ale capelei mortuare, pe care am reușit să o sfințim în 2016ˮ, mai adaugă preotul. În curtea bisericii se află cimitirul „Sf. Minaˮ din Bahne. „Cimitirul este cu regim parohial, în administrarea parohiei. Fiind proprietatea bisericii, nimeni nu este proprietar în cimitir. Toți deținătorii de locuri de veci sunt concesionari. Toate proprietățile bisericii se conduc după Regulamentul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române, iar în regulament se spune clar: «nicio parte din terenul bisericii nu poate fi proprietatea altcuiva». Concesiunea este un soi de chirie pe care nu o poți înstrăina și pe care n-o poți vinde ca pe o proprietateˮ, spune pr. Florentin Tătaru.
În ceea ce privește perioada de pandemie pe care încă o traversăm, pr. Florentin Tătaru spune că o consideră destul de delicată, însă, „suntem cu toții în mâna Lui Hristosˮ, ceea ce înseamnă că singura armă împotriva fricii de moarte este credința. „Mântuitorul ne spune frumos: «Îndrăzniți. Eu am biruit lumea. (…) Pace vouă!»ˮ.
