Creștinii sărbătoresc, la 25 Decembrie, Nașterea Domnului (întruparea Fiului lui Dumnezeu). Este o perioadă cu restricții, dar această mare sărbătoare rămâne una dintre cela mai frumoase și mai așteptate, așa că Monitorul de Vrancea vă urează să vă bucurați de ea, alături de familie, cu sănătate și liniște.
Ajunul Crăciunului (24 decembrie) este ziua în care încep pregătirile pentru ziua de Crăciun, mai ales în satele româneşti, unde gospodinele pregătesc covrigi, colaci care sunt daţi colindătorilor ce vin să ureze pe la casele oamenilor. De asemenea, se pregătesc turtele numite „scutecele Domnului”. Acestea sunt presărate din timp cu apă călduţă, cu zahăr pisat, amestecat cu nucă măcinată. În seara de Ajun, stăpâna casei aşează pe masa de sub icoană o sticlă de vin roşu, la dreapta sticlei pun farfuria cu turte, o altă farfurie cu bob, prune fierte, iar în cele patru colţuri ale mesei – câte un colac. Între colacii din partea dreaptă se pune câte un fuior de cânepă despre care unii spun că ar fi barba lui Moş Crăciun, potrivit volumului „Cartea de Crăciun” de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).
Împodobirea mesei din seara de Ajun diferă de la o zonă la alta, dar are în comun faptul că toate bucatele sunt de post. Nimeni dintre cei ai casei nu are voie să guste nimic până când preotul nu binecuvântează masa, nu gustă din felurile de mâncare şi nu bea un pahar cu vin. Sfinţirea mesei de Ajun şi vestirea Naşterii Domnului este o datină veche îndeplinită de preoţi. Există credinţa că în Ajunul Crăciunului cerurile se deschid şi de acest moment nu se pot bucura decât oamenii buni, iar cetele îngereşti pot fi auzite doar de cei curaţi la suflet.
În seara de Ajun, stăpânii caselor trebuie să adune de prin vecini toate lucrurile împrumutate pentru că locul lor este acasă. Femeia care se ocupă de colacii pentru Crăciun se duce în grădină sau în livadă şi cu mâinile pline de aluat spune: „măr, astfel rodnic să fii cum stă aluatul pe mâinile mele”. Alte gospodine, după ce pun pâinea în cuptor, nu uită să spună: „cum e cuptorul plin de pâine, aşa să fie pomii plini de poame”.
În ceea ce privește tradiţia colindelor şi a cetelor de colindători care merg din casă în casă, transmiţând prin texte cântate sau strigate, prin măşti, recuzită, dansuri, urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în noul an, aceasta este foarte veche. Unele cete de colindători, în special cele de feciori, sunt active atât la sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou, cât şi la sărbătorile şi obiceiuri de peste an. Cetele de feciori sunt bine organizate, sunt ierarhizate – au un vătaf, ajutor de vătaf, casier etc. – şi pot fi însoţite de o mască, pot purta un steag, o recuzită rituală, se arată în volumul „Sărbători şi obiceiuri româneşti” de Ion Ghinoiu (Editura Elion, 2002). Colindatul se încheie cu primirea darului, uneori cu un joc la care participă şi membrii familiei gazdă.
De Crăciun au loc o serie de practici atestate în toate zonele ţării, care au în centrul lor colindele şi mesele rituale. Crăciunul mai este numit şi sărbătoarea familiei, fiind ocazia când toţi se reunesc – părinţi, copii, nepoţi, îşi fac daruri, se bucură de clipele petrecute împreună în jurul mesei, cu credinţa că prin cinstirea cum se cuvine a sărbătorilor vor avea un an mai bogat.
În cultura românească, Moş Crăciun este un personaj cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor. Se spune că acesta era un om rău, în schimb soţia lui, Crăciuneasa, femeie miloasă şi bună la suflet, i-a oferit adăpost Maicii Domnului, dar, fiindu-i frică de mânia lui Crăciun, a ascuns-o în grajdul pentru animale. Crăciun, aflând cele petrecute, s-a mâniat şi a tăiat mâinile soţiei sale. Atunci, Fecioara Maria a făcut o minune lipind braţele Crăciunesei la loc. Când Moş Crăciun află că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus, se căieşte şi cere iertare lui Dumnezeu devenind primul creştin, sfântul cel mai bătrân, soţul femeii care a moşit-o pe Maria. Această întâmplare a dus la transformarea lui Crăciun într-un om blajin şi plin de milă, conform volumului „Cartea de Crăciun” de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).
Cât despre brad, în ţara noastră, primul brad împodobit de Crăciun a fost la palatul lui Carol I, după venirea acestuia în Principatele Române, în anul 1866. În Palatul Domnesc de pe Calea Victoriei, în noaptea de Crăciun, invitaţii de seamă sosiţi la palat împodobeau bradul cântând celebrul cântec „O, Tannenbaum”. De atunci bradul s-a răspândit în toate regiunile, până s-a ajuns ca sărbătoarea Crăciunului să nu poată fi închipuită fără brad, precizează site-ul povestisasesti.com. În prezent, împodobirea bradului de Crăciun a devenit una dintre cele mai iubite tradiţii atât în mediul urban, cât şi în mediul rural.
Material realizat cu sprijinul AGERPRES
