„Când voi fi mare, vreau să fiu pompier!” e tot un fel de-a spune „La mulți ani!”

0
870

Zi obișnuită de vară – 23 iulie. O zi din aceea, toridă, în care aștepți în zadar ploile trâmbițate de nenumăratele avertizări meteo, o zi în care numeri secundele când se mai potolește arșița amiezii, sub umbra vreunui nor răzleț. Și, de parcă n-ar fi deajuns, o zi în care vântul abia dacă tulbură liniștea, în timp ce usucă și mai mult verdele agonisit în lunile trecute.

Brusc, liniștea asta desăvârșită e spartă de o alarmă pe care nu ai cum să n-o recunoști: sirena mașinii pompierilor! Imensă, pictată în roșul aprins care ne-a fascinat pe toți, în anii copilăriei, mașina își face cu greu loc pe ulița îngustă, tocmai până în capăt, pe culoarul străjuit de copacii bătrâni.

„Acolo, în spate, a luat foc!” strigă cineva.

„S-a iscat focul în iarba uscată și se întinde spre magaziile de lemn, aproape de case!”

Pompierii își intră imediat în rol: jetul de apă stinge treptat vâlvătaia, fiecare centimetru este verificat și stins. Chiar dacă e a doua parte a zilei și e venită după alte acțiuni, la fel de dificile, misiunea este dusă, după un timp, la bun sfârșit. O întâmplare nefericită se sfârșește cu bine și recunoști un sentiment pe care nu prea l-ai mai trăit de mult, sentimentul acela de ușurare, de „Totul e bine, când se termină cu bine!”.

În același timp, din păcate, e o întâmplare care poate trece ușor neobservată, sau se poate transforma într-o știre ce nu mai impresionează publicul călit în ultima vreme doar cu subiecte de șoc și groază. E o misiune a pompierilor vrânceni din nesfârșitul șir al celor de zi cu zi, o misiune obișnuită, într-o zi obișnuită, pentru că așa poate părea 23 iulie – o zi obișnuită.

De fapt, prea puțini știu că 23 iulie numai zi obișnuită nu ar trebui să fie, pentru că e Ziua Aniversară a ISU Vrancea, ziua în care pompierii vrânceni sărbătoresc 158 de ani de existență în slujba comunității noastre. Nu doar incendii, dar câte accidente teribile, câte momente dificile în care natura s-a dezlănțuit, inundații, furtuni puternice, zăpezi abundente, misiuni de salvare de la înălțime sau de sub maldăre de pământ, cele mai imposibile cazuri îi chemă în ajutor pe cei de la ISU, salvatorii situațiilor de urgență.

Într-o asemenea zi în care îi sărbătorim pe acești oameni, dacă se întâmplă să întâlnești tocmai un echipaj de pompieri aflat la datorie, inevitabil îți pui o întrebare: oare cum e trăită această zi chiar de ei, de „Oamenii focului”? Oare au avut azi parte de un mic răgaz, ca orice sărbătorit, de ziua lui?  În cazul nostru, se pare că da, dacă se poate numi „răgaz” faptul că unul dintre pompieri își permite „răsfățul” câtorva pere oferite de unul dintre vecini, imediat după ce incendiul a fost lichidat. Un adevărat lux, după căldura și fumul inhalat mai devreme, gândesc eu…

Mă îndrept către Sfetan Viorel, plutonier adjutant șef în cadrul Detașamentului de Pompieri Focșani, și încerc să aflu cum a fost sărbătoarea de 23 iulie pentru unul dintre pompierii vrânceni aflați la datorie.

„Am început ziua noastră, a ISU Vrancea, aparent foarte liniștit, dar după două-trei ore de liniște, au pornit intervențiile.” a început să povestească Sfetan Viorel.

„Am fost chemați într-o misiune de curățire carosabil, la Garoafa, existau scurgeri de combustibil pe carosabil, provenite de la rezervorul spart al unui camion. A urmat un incendiu de vegetație uscată, cu extindere la o magazie de lemne în localitatea Bonțești, apoi am fost chemați la această intervenție, în sprijinul colegilor noștri. Asta e meseria pe care am îmbrățișat-o și o facem cu seriozitate și cu plăcere.” a încheiat plt. adj. șef Sfetan Viorel.

Pare simplu, rostit în câteva cuvinte. Privit de aproape, însă, e puțin mai… cu greutate.

„Cum nimic în viață nu e ușor, nici echipamentul pompierilor nu se lasă mai prejos:

-cască de protecție 2,5 kg

-costum de protecție(bocanci, pantaloni, haină, brâu, mănuși, stație și lanternă) 11kg

-aparat de respirat 12 kg

-topor târnăcop 2,5 kg 

în total: 28 kg purtate pe umeri!” e scris într-o postare, pe pagina IGSU. O greutate purtată cu dăruire, sacrificiu și curaj, acele trăsături, tot „de greutate”, care definesc orice pompier.

În ultimii ani, românii au învățat cuvinte noi: „descarcerare”, „acroșat”, „politraumatisme”, iar normalitatea a fost invadată aproape zilnic de „situații de urgență”. Așa s-a întâmplat că I.S.U. a devenit atât de prezent în viața noastră de zi cu zi și, datorită lor, la fel de prezent a devenit sentimentul încrederii că, până la urmă, totul „se va termina cu bine”.

Mi-am luat rămas bun de la pompierii veniți în misiune pe ulița noastră. La plecare, i-a salutat și gașca de copii de până în cinci-șase ani, adunați să vadă cu ochii lor mașina roșie care face „nino-ninooo!!” Nu sunt cuvinte să descrii încântarea din ochii lor. Știam deja răspunsul, dar nu am rezistat să nu-i întreb ce vor să se facă, atunci când vor crește mari. Mi-au răspuns toți în cor: „Pompieeer!!!” Mi-am dat seama că și acesta e tot un fel de „La mulți ani!”, poate cel mai emoționant, primit într-o zi de 23 iulie. Ce dar mai sincer și direct puteau primi de ziua lor, curajoșii pompieri vrânceni, decât admirația culeasă din ochii de copii?

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here