O rugăciune pentru o boală din trecut
Sunt un preot tânăr, dar trăiesc anul acesta sub teroarea mută şi nevăzută a pandemiei COVID-19. Asemenea experienţe le găseam consemnate numai în cărţile de istorie. Întâmplări înspăimântătoare, întunecate, molime de multe feluri: ciumă, holeră, malarie, tifos etc. Victime de ordinul milioanelor la nivel planetar. Astfel se face că stând cu gândul la paginile negre ale cronicilor, la post, mereu în firida din altar a proscomidiarului, scoteam la fiecare liturghie părticica şi pentru „izbăvirea de boli molipsitoare”, mai mult din dorinţa de a împlini cât mai complet actul liturgic şi mai puţin cu inima că între cei pe care îi pomenesc ar fi şi cazuri de oameni loviţi de asemenea boli. Mă aplecam mai tare cu gândul şi cu ruga doar la rugăciunile dedicate „celor bolnavi”, „în călătorie”, „la timp de secetă sau ploaie multă (după caz)”, pentru cei „în necazuri” sau „în vrăjmăşie”…acesta fiind şi motivul pentru care rugăciunea cu bolile molipsitoare scoasă din carte şi lipită pe perete o aşezasem ultima. Şi iată că acum i-a venit vremea. A ajuns să fie rostită cu cea mai multă căldură! Şi mi-a adus motiv doar de tristeţe. Tristeţe şi durere.
Slujbe în vremuri de restrişte
Noul coronavirus mai aduce ceva nou: modul de desfăşurare a slujbelor bisericeşti. Ordonanţa Militară 1 publicată în Monitorul Oficial pe 18.03.2020 prevedea printre altele suspendarea şi a tuturor activităţilor religioase realizate în spaţii închise şi posibilitatea de a săvârşi slujbele cu credincioşi doar afară. Timpuri noi, organizări noi. Patriarhia, Arhiepiscopia încercau să ne îndrume prin comunicate cum să ne desfăşurăm activităţile. La mijlocul lunii lui mărţişor, când vremea nu era tocmai prielnică, însă cu haine mai groase pe dedesubt, preoţii din toată ţara încercau să facă slujbele care cum puteau. În altare de vară sau în foişoare cei mai norocoşi, în corturi, pe scări sau sub cerul liber cei mai puţin dotaţi, preoţii şi poporul parcă aducând aminte de vremurile de prigoane sau războaie dădeau în continuare „Slavă” lui Dumnezeu. Şi era totuşi un război! Unul cu un inamic nevăzut dar periculos de şiret, faţă de care nu prea ştiai cu ce arme să lupţi.
Cu ochii pe Biserica Ortodoxă din Grecia care avea interzis la slujbe, discutând din ceas în ceas şi cu colegii preoţi din Diaspora, care fie făceau singuri cu preotesele slujbe din noapte la biserică fie luând cu binecuvântarea antimisele acasă continuau slujirea liturgică, îmi făceam în minte fel de fel de scenarii întrebându-mă: „Cu noi ce va mai fi?”.
Dar a venit după 3 zile Ordonanţa Militară nr. 2 care schimba cu totul situaţia. Era permisă de această dată oficierea slujbelor în locaşurile de cult însă fără participarea credincioşilor. Fie datorită emoţiilor cauzate de aşteptare, fie datorită faptului că organizarea pe acele temperaturi a slujbei afară parcă nu mă avantaja, când am aflat că ne lasă să slujim în biserică, chiar dacă numai cu cântăreţul, mărturisesc că am plâns de bucurie. Era un plâns fără lacrimi dar la care inima nu mai contenea din sughiţuri. M-am dus la icoana din cameră şi i-am mulţumit Mântuitorului Hristos că putem încă să slujim. Mă bucuram că pot să reintru în altarul bisericuţei noastre frumoase şi călduroase.
De Praznicul Buneivestiri era prima zi în care aveam voie să slujim în biserică. Am pregătit cele necesare, trăgând prelung clopotul ca mesaj pentru creştini: voi „staţi acasă” că noi suntem acolo la datorie. Şi dând drumul la staţia de amplificare am săvârşit Sfânta Liturghie. Eram fără popor alături dar nu depărtaţi de enoriaşii noştri, pe care îi purtam în rugăciunile noastre, rugăciuni parcă mai calde şi mai profunde acum decât altădată.
Deşi iniţial m-am bucurat, nu am crezut că poate fi atât de dureroasă slujirea fără credincioşi. Întorceam capul mereu spre uşa de la intrare, însă…..nimeni nu intra. Binecuvântam poporul dar mă întorceam mai mult spre strană unde era cântăreţul. Mergeam cu cădelniţa prin biserică şi nu mai cădeam spre credincioşi ci o ridicam mai mult…spre sfinţi. Ei aveau să îmi fie de acum coliturghisitorii făcând o reverenţă spre fiecare dintre ei. Liturghia nu mai cuprindea poporul pe orizontală ci parcă se ducea numai pe verticală, spre Dumnezeu. Din spatele bisericii înţelegeam mai bine ce simte un creştin.
Paştile din 2020
Dacă pentru creştinii de rând, neuitând de latura duhovnicească, timpul este ocupat în cea mai mare parte de curăţenie şi bucătărie, pentru un preot această perioadă prepascală este cea mai solicitantă din timpul anului. Masluri mai multe, atât la tine cât şi la preoţii cu care colaborezi. Slujbele sunt mai dese. Îndatoririle fată de enoriaşi se înmulţesc. Este un timp care te epuizează. Trebuie să îţi faci un plan temeinic cu programul liturgic pe care îl vei desfăşura şi pe care să îl comunici şi enoriaşilor. Ţinând cont de slujbele de denie din Săptămâna Mare trebuie să nu te aglomerezi acum şi cu mersul prin sat cu „molifta postului” pe care ar fi potrivit să îl desfăşori mai înainte.
Acum trebuie să dedici mai mult timp spoveditului credincioşilor la biserică, al copiilor şi al celor bolnavi la domiciliu. Să fii cu luare aminte să nu uiţi pe nimeni. Trebuie de asemenea să iei în calcul şi primenirea bisericii şi a curţii. Odăjdiile cernite trebuie schimbate cu cele luminoase. Nu trebuie să uiţi de „Pasca” sau “paşti”, făcliile de Înviere, să îndemni din timp poporul să nu se înghesuie la „lumină” şi să poarte de grijă de recomandările pompierilor, etc. În fiecare an mă cuprindeau emoţiile când se apropia această perioadă. Deveneam neliniştit şi emoţionat. Gândul că trebuie să fac tot ce îmi stă în putinţă ca să-i împac pe toţi sufleteşte mă tensiona şi mai tare. Mă sugruma. Nu mai dormeam liniştit.
Dar anul acesta nu a mai fost aşa. Anul acesta a fost unul mai special. Prin sat nu am mai mers. Sfintele masluri şi ele s-au suspendat. Spoveditul s-a desfăşurat lejer, în număr mai redus şi doar la domiciliu. Din punctul acesta de vedere stau şi mă gândesc dacă a fost un an mai „liniştit”. Sigur, nu a mai fost unul tensionat de lucrurile organizatorice, dar „liniştit” cu siguranţă nu a fost. Păi cum să fie liniştit când slujbele pentru care am plâns că pot să le fac chiar numai cu dascălul în biserică s-au dovedit a fi ca o piesă de teatru jucată fără spectatori. Cântam tare şi melodios din inerţie dar nu mă auzea nimeni, decât bineînţeles Dumnezeu, sfinţii de pe pereţi şi…oamenii care în treacăt auzeau o frântură din slujbă la boxe.
Cum să am linişte când telefoanele de la „băbuţe” nu mai conteneau, plângându-se la propriu păstorului ca nişte oi ţinute la staul. Ce să răspund la întrebări precum: Ce ne facem, părinte, că nu mai pot să stau în casă fără să vin la biserică, îmi este foarte greu?! De Înviere tot aşa va fi?! Mai aducem colive în Joia Mare? Cu „pasca” cum facem anul acesta?
Cu ochii la icoana lui Hristos şi cu privirea pe noile ordine venite de sus încercam să îi îmbărbătez. Noi nu, dar Biserica a trecut prin vremuri mult mai grele, căci la cârma corabiei stă, să nu uităm, Hristos! Când scriu aceste rânduri nu a venit încă Praznicul Învierii. Am un gol în stomac când mă gândesc cum va fi. Ştiu că s-a anunţat că Sfânta Lumină va fi adusă de la Ierusalim. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru această alinare şi conducerii bisericeşti pentru implicare. Nu ştiu dacă va ajunge la noi. Cred că da! Şi mai mult nu ştiu la câţi creştini vom putea să o împărţim prin intermediul voluntarilor. Sper că la toţi. Dar până în acest moment un singur lucru ştiu. Că a fost perioada în care nu am mai alergat aşa de mult ci cu adevărat a trebuit să „stau acasă”, dar acest lucru nu mi-a adus mai multă linişte ci nelinişte… Era mai bine înainte!
Hristos a înviat!
N.R. – Cristinel Muscalu este preot la Parohia Bordeștii de jos din Vrancea.