Colțul Mihaelei. Mâinile mamei ne vesteau că vine Paștele

0
1763

Grăbite mai erau primăverile de altă dată! Nici nu apucau zilele babei să se așeze bine în calendar, că imediat, parcă peste noapte, începeau să apară din pământ puii de narcise, crinii și zambilele. Știam atunci că e vremea să intre toată casa în zorul curățeniei dinaintea sărbătorilor de Paști. Se umpleau culmile, dintr-un capăt în altul, de fluturatul rufelor albe ca neaua. Ferestrele își deschideau larg brațele să strângă parcă tot soarele la piept, covoarele își primeau iar repriza de bătaie și copacii îmbrăcau pe trunchiuri câte o tunică albă, nou-nouță, de var.
Nu știu nici azi prin ce minune, până în Săptămâna Mare, mama reușea să lipească podeaua din cramă cu lut, să-i văruiască pereții și să-i umple de flori cu rola cea veche, deși e ditamai crama… Ba, în câte un an, într-o pornire plină de suflet, lipea și pereții de la grajdul de vite, „ca să fie frumos”. Și era lege: în fiecare an lipea cuptorul mare din curte. În el se coceau cozonacii noștri, dar mai veneau cu cozonaci de copt la cuptor cam toți vecinii, după program, în toată săptămâna aceea. Așa că mama avea grijă din timp să fie curat și lipit.

Se făcea primăvară și mâinile ei anunțau că vine Paștele – palmele i se bătătoreau, unghiile i se toceau. Noi, copiii, simțeam asta doar atunci când primeam pe obraji mângâierea lor aspră. Ce știam noi? Ne vedeam de școală și de joacă. Știam doar că în Joia Mare trebuie să stăm pe lângă cuptorul unde se coceau cozonacii, că sigur aveam de primit câte o bucată fierbinte, ruptă din ei chiar atunci, când îi scotea.
Dar mai știam, și respectam cu strictețe, faptul că nu avem voie să stăm pe lângă mama în timpul cât îi frământa. Era atâta mister în acel moment pe care noi, cu zarva noastră, nu trebuia să-l „zgândărim”. Asta pentru că toate ingredientele se pregăteau „de cu noapte”, pentru că ușa nu trebuia deschisă, „să nu se facă frig la cocă”, pentru că erau taine pe care numai ea le știa.

Frământatul cozonacilor dura ore întregi și se termina cu semnul crucii, făcut de mâna aspră a mamei, deasupra coveții de lemn.

Țin minte cât de mult ne uimea felul cum făcea mama proba de temperatură a cuptorului încins: arunca un pumn de mălai înăuntru și dacă se rumenea imediat, însemna că mai trebuie așteptat, că e încă prea fierbinte… Nimeni din casă nu cunoștea detaliile astea, erau secrete știute doar de ea.
Cam 16 – 18 cozonaci, așa se coceau pentru Paști, în acele vremuri. Și întotdeauna, un rest de cocă era pus în formă rotundă, chipurile pentru noi, copiii, tot un mod de-al mamei de a ne răsfăța.

După ce termina de înroșit și ouăle, de călcat toate albiturile până stăteau întinse ca foaia de hârtie, de curățat și împodobit cu flori mormintele bunicilor din cimitir, de umplut plita sobei cu oale îndesate de bunătăți pentru Paște, mama ne pregătea haine noi și ne zorea pe toți să ne îmbrăcăm, să nu cumva să întârziem la Înviere. 

Nici tata nu scăpa de insistențe, în asemenea momente mama devenea stâlpul casei, iar tata era și el copil, alături de noi.

După atâția ani, nu știu cum reușea mama s-o scoată la capăt cu toate în doar câteva zile… cum mi-o amintesc, pe cât era de puternică, pe atât de multă fragilitate se ascundea în sufletul ei, uneori.
Știa, printr-un fel al ei, cum să ne deschidă ochii spre frumos, de la ea am învățat și iubit desenul, muzica, brodatul și cusutul în casă, dragostea pentru flori, respectul pentru toate ființele vii, oricât de neînsemnate.

Cine nu a simțit că mângâirea mamei e cel mai puternic medicament atunci când ești neajutorat, că oricât de mari am fi, în îmbrățișarea mamei ne purificăm și devenim iar copiii de la începuturi? Poți uita vreodată cum vorbele ei „Pupă mama, să-ți treacă!”, făceau să dispară imediat durerea loviturilor cu care ne pricopseam uneori la joacă?  Pentru că există multe feluri de a simți, dar niciun sentiment nu e mai puternic decât iubirea dintre o mamă și copilul ei, e o stare fără început și sfârșit, e un dor fără leac.

Am simțit asta în noaptea aceea de Înviere, când mama mergea alături de noi spre biserică, ținându-ne de mână. Acele mâini aspre de muncă și vindecate doar în clipa în care învăluiau mânuțele noastre… le învăluiau atât de bine, încât simțeam că nu mai stătuseră vreodată într-un cuib mai cald, mai blând și mai iubitor.

Mihaela Trifan

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here