VIDEO și GALERIE FOTO: Muzeul sătesc din Poienița – istoria de peste 150 de ani a Dumitreștiului

0
504

O casă veche de mai bine de 100 de ani, a unei familii de învățători din satul Poienița, comuna Dumitrești, a fost transformată într-un muzeu. Unul mai mic, ce-i drept, însă toate lucrurile și obiectele înghesuite, fotografiile valoroase ce se regăsesc pe pereți ar putea umple un muzeu adevărat. Georgeta Turturică, cea care s-a ocupat de strânsul obiectelor, de păstrarea lor intacte pentru a nu-și pierde din autenticitate, ne-a deschis ușile într-o seară, cu scopul de a ne prezenta muzeul. Mini-muzeul, cum spune dumneaei. Aceasta ne-a spus că pe timpul verii, puținele femei ce au mai rămas în sat își dau întâlnire în curtea muzeului și desfășoară diverse activități menite să le adune laolaltă dar și să realizeze diferite obiecte din vremea tinereții lor. Fiind un sat îmbătrânit „și având în vedere că iarna muzeul este închis, atunci când vecinii au observat lumină înăuntru, s-au mirat și au venit curioși să vadă ce se întâmplă. Nu de alta, dar oamenii din Poienița sunt tare dornici de comunicare, de musafiri, de vorbărie, dar….anii le-au luat bătrânii, iar vremurile i-au făcut pe tineri să plece spre oraș sau în afara țării. Au mai rămas câțiva oameni, o mână de oameni cum s-ar spune și sunt uniți, prietenoși și dornici ca oricine trece „pragul“ satului să nu plece fără o învățătură, un meșteșug sau un secret de-al locului. Sunt dornici ca cei tineri să afle tot ceea ce ei au învățat atât de la părinți, cât și de-a lungul vieții. „Ne aflăm în satul Poienița, într-o casă care are mai bine de 100 de ani. Aici a locuit familia Caprițopol, o familie de învățători, cunoscuți în sat ca „doamna“ și „domnul“, foarte iubiți, atât de copiii cât și de locuitorii din sat. Aici este un mini-muzeu, unde puținele femei care am mai rămas în sat, ne întâlnim pe timpul verii, când este cald și putem sta la umbră în curte și desfășurăm diferite activități legate de păstrarea tradițiilor și obiceiurilor. Având în vedere că satele îmbătrânesc și se depopulează, încercăm să nu uităm ce a fost cândva. Când satele erau pline de bucurii, de veselie, acum au rămas pustii. Porțile sunt închise, încuiate cu lacăte, ferestrele nu mai sunt luminate. Am luminat aici, în seara aceasta și toți vecinii se minunau, neștiind ce se întâmplă. Când la o casă nelocuită apare lumina, e bucurie!“ a spus Georgeta Turturică.

Surorile mai mari furau din zestrea celor mici

În urmă cu puțin timp, muzeul s-a îmbogățit cu o ladă de zestre veche de aproape 150 de ani. Mare, grea, iar culoarea lemnului încă își păstrează luciul. A fost a unei bătrâne care recent a plecat pe lumea cealaltă, însă a apucat să povestească despre ladă. I-o făcuse tatăl ei, că doar așa putea să se mărite, dar ca să nu fure din zestre surorile mai mari, erau puse și încuietori. După cum bine știm, ne este greu să renunțăm la anumite lucruri ce pentru noi au valoare sentimentală, însă bătrâna a dorit ca lada ei să o lase pe mâna unor oameni ce îi apreciază povestea și care o consideră un obiect de valoare precum și a duce mai departe amintirea existenței bătrânei pe aceste meleaguri. „Am strâns aici diverse obiecte de la biserica din sat, iar de la locuitori am primit acum câteva zile o ladă de zestre care cred că are în jur de 150 de ani. M-am uimit. Bătrâna avea în jur de 80 de ani, a decedat, dar a apucat să-mi povestească despre ea. A zis că i-a lucrat-o tatăl ei, că altfel nu te puteai mărita fără ladă de zestre. M-au uimit încuietorile și am întrebat-o de ce era așa. Mi-a răspuns că se încuia, pentru ca surorile mai mari să nu ia din zestrea celor mai mici“, a povestit Georgeta Turturică.

Ultima poză…ultima amintire vie

Printre obiectele vechi și tradiționale, doamna Turturică a găsit și ne-a arătat o fotografie veche, cu o poveste tristă. Persoana care i-a donat poza i-a spus că în fotografie este tatăl ei, care avea 21 de ani, venise în permisie să își vadă familia și atunci a fost ultima zi când l-au văzut, că nu s-a mai întors. Poza rămăsese singurul alin și singura amintire vie. Prin intermediul pozei a păstrat o conexiune cu tatăl său ani și ani, până când s-a decis să o dea pentru muzeu, ca și alții să cunoască povestea, să cunoască durerea unui copil care a trăit fără tată și durerea unei soții care a rămas singură cu 2 copii. „Tot aici mai avem obiecte vechi, obiecte tradiționale, obiecte folosite care au în spate multe amintiri. Când oamenii ni le donează, ne spun și poveștile lor. Spre exemplu, una din fotografiile pe care le avem aici, atunci când am luat-o de la o doamnă, a început să plângă, spunându-mi că este tatăl ei care venise în permisie, avea 21 de ani și avea 2 copii acasă și atunci a fost ultima dată când l-a văzut, pentru că nu s-a mai întors“ a relatat Georgeta Turturică.

Războiul de țesut prosoape

Doamna Turturică ne-a arătat un război de țesut și ne-a spus că pe vremuri, în urmă cu mai bine de 40 de ani, mireasa trebuia să țeasă singură prosoapele de nuntă, ce transmiteau mesaje de bucurie și iubire prin culoare roșie și erau pe dimensiuni diferite și modele diferite, în funcție de gradul de rudenie al invitaților. „Mai avem câteva scrisori de pe front și mă impresionează foarte tare formula de adresare, deși erau oameni simpli. Mai avem câteva carpete, tot zestre, doar că sunt ceva mai actuale, nu foarte vechi, dar făcute cu o migală ieșită din comun. Mai prezentăm și câteva fotografii referitoare la război și un război de țesut unde să făceau tradiționalele prosoape de nuntă.

Acum 40 de ani, mireasa își țesea prosopul de nuntă, cu suveică, cu ițe, cu spadă. Și erau în funcție de gradul de rudenie; pentru socrii, erau mai mari, pentru invitați mai mici, care musai erau roșii, probabil că roșul era culoarea bucuriei, a fericirii și era respectul adresat de către familia la care se petrecea nunta, față de invitați“ a explicat Georgeta Turturică.

Leagănul celor 3 generații

Un leagăn din lemn, vechi de sute de ani, a legănat, pe rând, 3 generații. Umplut cu paie, apoi bine căptușit cu fel și fel de materiale mai fine, încât să țină cald bebelușului și să fie moale, leagănul a fost păstrat cu sfințenie de cei care l-au donat. Urcat în pod până la următorul copil și donat ulterior muzeului, leagănul este încă într-o stare foarte bună, însă, odată cu avansarea tehnologiei, acum bebelușii sunt ținuți în fel și fel de balansoare cu telecomandă, cu cântece și jocuri de lumini. Dacă atunci mama era nevoită să stea efectiv lângă bebeluș să legene pătuțul, să-i cânte doine și cântece de leagăn ca să poată adormi, în ziua de astăzi mămicile doar apasă pe un buton și gata, leagănul își face toată treaba. „Vă mai prezint un leagăn pentru copii folosit de 3 generații, care acum pare rudimentar și ne face să râdem; nu am vrut să-l recondiționăm ca să nu-i stricăm farmecul și să-și piardă autenticitatea“, a prezentat doamna Turturică.

Colțul cu urme din război

Pe lângă faptul că doamna Georgeta Turturică aduce, caută sau cere obiecte vechi și deosebite pentru a le expune în muzeu, a încercat chiar să-și pună amprenta lucrând o cuvertură pe care a pus-o pe perete, imitând-o pe cea de pe pat care este făcută cu mulți ani în urmă, din lână tradițională cu ajutorul unor nuielușe. Într-un colț al camerei, denumit de doamna Georgeta „urme ale războiului“, sunt așezate într-un anumit mod, diferite obiecte ce alcătuiesc un film, o poveste, despre cum o familie de bătrâni își așteaptă copilul de pe front, stând la masă și citindu-i scrisorile la lumina lămpii. „Pe pat este o cuvertură sau „ cu o vergea“ (se băga o vergea, o nuielușă și apoi fiecare buclă era scoasă pe acea vergea), iar pe perete este una făcută de mine, dar cu materiale mai noi, nu cu lâna tradițională. În colțul camerei este o mașină de cusut nemțească, pe care am procurat-o de la cineva care nu știa exact povestea ei, dar se spune că a fost adusă de o familie de nemți. Lângă, pe măsuță, sunt un ulcior de apă sau vin și tradiționalele ulcele în care se păstra laptele. În camera asta mai există o vârtelniță și cârja unui invalid de război. Tot acest colț prezentat este denumit „urme ale războiului“ gândindu-mă că o familie de bătrâni își așteaptă copilul care nu se știe dacă mai vine sau dacă nu mai vine de pe front, îi citesc scrisorile la lumina lămpii, așezați la o masă foarte veche, pe care nu am recondiționat-o pentru că îi stricam farmecul, cu un suport special făcut manual cu un ferăstrău subțire“ a descris Georgeta Turturică.

Preșul de pe gard, obiect de muzeu

Un preș aruncat pe gard a ajuns să fie o piesă importantă în muzeu grație doamnei Georgeta, care a observat calitățile lui deosebite. De îndată ce a văzut covorul aruncat pe gard, a întrebat proprietarul gospodăriei ce e cu el. Acesta i-a răspuns că e vechi, îl are de la bunica lui și nu îl mai folosește. Așa că doamna Georgeta i l-a cerut, spunându-i omului că îl va pune pe jos într-un muzeu, așa că acesta a fost de acord să i-l dea. Văzând-o pe doamna Georgeta cât de multă importanță acordă fiecărui obiect, fie el stricat sau murdar, mi-am dat seama că este îndrăgostită de istorie, de trecut, de povestea strămoșilor și poate că un psiholog ar spune că vrea să strângă istoria trecutului într-o clădire pentru a-i ajuta pe urmașii ei să aprecieze tot ceea ce îi înconjoară, precum și să nu își uite originile. „Pe jos este un preș foarte vechi, unde lâna este vopsită natural, cu coji de ceapă, sfeclă roșie și floare de tei. Mi-a fost dat de cineva pentru care nu avea nicio importanță și când l-am văzut pe gard l-am întrebat ce e cu el. Mi-a spus că e de la bunica dar nu-l mai folosește. I-am spus să mi-l dea mie și m-a întrebat ce fac cu el. I-am spus că-l duc la un mini muzeu și mi l-a dat cu mare plăcere“ a zis Georgeta Turturică.

Psaltirea din ’38, donată de o educatoare din Gugești

O educatoare din Gugești, prezentă la una din activitățile desfășurate de Georgeta Turturică și femeile din sat, a adus în dar o psaltire din 1938. Răsfoind-o, doamna Georgeta a fost profund impresionată de modul în care o foaie ce lipsea a fost înlocuită de una nouă, cu un scris de mână deosebit de frumos. De asemenea, aceeași educatoare a mai adus o ladă de muniție ce fusese a bunicului ei. Cu ea căra muniția pe câmpul de luptă, în cel de-al II-lea Război Mondial. „Într-una din activitățile noastre, am avut un invitat de la Gugești, o doamnă educatoare care ne-a adus cadou o psaltire din anul 1938-1939. Deschizând-o, răsfoind-o, am găsit un scris de mână care m-a impresionat. Probabil că lipsea o pagină și a completat cu Psalmul lui David 98, scris de mână, într-un mod deosebit. M-a mai impresionat o ladă de muniție, pe care o cărau soldații, în cel de-al II-lea Război Mondial și mi-a fost adusă tot de doamna de la Gugești, spunându-mi că bunicul ei căra muniția cu ea, pe câmpul de luptă“ a mai spus Georgeta Turturică.

Obiecte bisericești

Orice este vechi și bun de pus la muzeu, e pe gustul Georgetei Turturică. Pasiunea pentru obiecte vechi și dragostea pentru acel mic muzeu care în curând va fi neîncăpător pentru atâtea obiecte cu istorie, o fac pe aceasta să îndrăznească să ceară anumitor persoane, ceva vechi. Așa că și-a făcut curaj și a cerut preotului din Lăstuni, ceva vechi ce ar putea fi expus în muzeu. Acesta, i-a dat o sutană ce i-a aparținut părintelui Dănilă de la Lăstuni, un pocal vechi și o cutiuță veche în care se țineau obiectele ce necesitau la slujba botezului. „Am fost la preotul din sat, de la Lăstuni și l-am rugat să-mi dea ceva vechi. Și mi-a dat această sutană a părintelui Dănilă și un vas pentru împărtășanie, un pocal. Aici mai vedeți și o cutiuță foarte veche, unde se păstrau pentru botezul copiilor, mirul, forfecuța și altele“ a adăugat Georgeta Turturică.

Trecutul împletit cu …. actualitatea

În încheiere, Georgeta Turturică ne-a arătat un perete plin cu fotografii vechi și noi. Vechi, cu diferite momente din viața strămoșilor noștri și noi, cu activitățile pe care le desfășoară la muzeu timp de 15 ani. „Pe perete sunt diverse imagini, denumite de mine, de ieri și de astăzi. De astăzi, sunt din activitățile noastre, din cei 15 ani, iar de ieri, în ordine cronologică, de sus, în jos, cele mai vechi poze. Fotografii cu familia Caprițopol, cu carul cu boi, la arat, o nuntă, costumul tradițional, soldați veniți la hora din sat“a spus în încheiere Georgeta Turturică.

Primarul comunei Dumitrești, Petrică Dogaru, a precizat că împreună cu responsabilii care se ocupă de acest muzeu din Poienița, au avut activități comune cu ocazia manifestărilor împlinirii a 101 an și 102 ani de la Bătălia Crăciunului, unde localnicii din Dumitrești și-au jertfit viața pentru apărarea pământului strămoșesc. Edilul a spus că va discuta cu cei care se îngrijesc de muzeu și în condițiile în care vor fi de acord, vor amplasa mai multe indicatoare în așa fel încât muzeul să fie vizitat de cât mai multă lume. „Am avut activități comune cu doamna Georgeta Turturică și domnul Titel Enache atunci când am comemorat eroii dumitreșteni care și-au jertfit viața în Bătălia Crăciunului, în urmă cu 101 an și 102 ani. O să discut cu dumnealor și dacă doresc, mă voi ocupa personal de amplasarea în Dumitrești, pe drumul național, a unui indicator și marcarea traseului până la Poienița, astfel încât acest muzeu să fie pus în valoare, iar cei dornici să vadă la fața locului, istoria vie a strămoșilor noștri de pe aceste meleaguri pline de legende, istorie și tradiții“, a declarat primarul Petrică Dogaru.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here