Interviu cu chirurgul Mihai Dumitrescu: „Focşaniul mi-a pus la dispoziţie tot ce am nevoie pentru a mă dezvolta profesional!“

0
6234

La începutul lunii ianuarie a acestui an, la spitalul Judeţean de Urgenţă „Sfântul Pantelimon“ Focşani şi-a început activitatea un medic nou. Tânăr, instruit de „cel mai bun chirurg toracic român“, aşa cum îl numeşte chiar el, doctorul Mihai Dumitrescu, este unul dintre cei mai noi medici veniţi să lucreze în Spitalul Judeţean Focşani. Ceea ce l-a determiant să aleagă oraşul nostru a fost „seriozitatea managerului Mândrilă, şi dorinţa Spitalului de a avea un chirurg toracic“.

Dr. Mihai Dumitrescu este bucureştean, aşa că face naveta în fiecare week-end pentru a petrece timpul cu soţia şi cei doi băieţei pe care îi au. Cât de curând însă, familia se va reuni pentru că dr. Dumitrescu a hotărât, împreună cu soţia lui, să se mute în Focşani astfel încât copiii lor să trăiască şi să înveţe într-un oraş „cu mai puţine tentaţii“. Săptămâna trecută, medicul Mihai Dumitrescu, împreună cu dr. Cristian Onia a montat primul CATETER PLEURAL CU UTILIZARE ÎNDELUNGATĂ (tip PLEUREX), unui pacient oncologic cu afecţiuni cardiace şi pulmonare.

Focşaniul este primul oraş, în afară de Bucureşti, în care vin să lucrez!“

Dr. Mihai Dumitrescu provine dintr-o familie de profesori, iar acest lucru spune că l-a ajutat să aleagă medicina. Părinţii lui făceau meditaţii cu elevii care se pregăteau să dea admiterea la Facultatea de Medicină, pe vremea când dr. Mihai avea câţiva anişori. La 4 ani, copilul Mihai ştia că să fii medic înseamnă să fii îmbrăcat cu un halat alb, şi să ai la gât un stetoscop… nimic mai mult, pentru că la vârsta aceea, copii nu se gândesc la meserii, ci la noi şi variate metode de joacă. „M-am născut şi am crescut în Bucureşti. Focşaniul este primul oraş, în afară de Bucureşti, în care vin să lucrez. M-am născut într-o familie de profesori de liceu, mama preda Fizica, tata Matematica, astfel că şi copilăria mea a fost lipsită de griji. Părinţii mei s-au asigurat că avem tot ce ne trebuie şi eu, şi fratele meu care este mai mic cu un an decât mine.

Părinţii mei mai făceau şi pregătire pentru admiterea la facultate, şi pot spune că atunci au fost momentele în care am venit în contact cu liceenii candidaţi la Medicină, am înţeles ce înseamnă să te pregăteşti pentru admiterea la Medicină, ce înseamnă să ai un eşec în încercarea de a intra la Medicină… cred că aveam 4/5 ani, deci contactul cu ei a fost destul de brusc, mai ales că şi eu am doi copii acasă şi îmi este extrem de greu să-i controlez, să le spun: «Nu te duce acolo!». Nu poţi să închizi copilul într-o cameră, şi atunci, ca orice copil care doreşte să interacţioneze cu un adult, în afară de părinţii mei, primii cu care am interacţionat au fost candidaţii la Facultatea de Medicină.

La vârsta aceea ştiam doar că o să ajungi să porţi un halat alb, că o să ai un stetoscop, şi că dintre toate meseriile era una reverată. Dar nu pot să spun că îmi doream să fac medicină. Îmi doream să fiu fotbalist, pentru că puteam să joc fotbal, îmi doream să învăţ informatică ca să mă joc, îmi doream ca să fac medicină ca să pot purta un halat alb, adică nu pot să spun că îmi doream o meserie anume; cred că niciun copil nu-şi doreşte aşa ceva. “, povesteşte dr. Mihai Dumitrescu, chirurg toracic în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă „Sf. Pantelimon“ Focşani.

De la profesor, la medic…

La 20 de ani, Mihai Dumitrescu a fost profesor suplinitor la un liceu din Bucureşti. Cu toate că pasiunea pentru medicină a apărut încă din clasa a IX-a, tânărul Mihai a gustat puţin şi din viaţa unui cadru didactic, şi spune că, atunci când va constata că medicina nu-l mai atrage, se va întoarce neclintit la catedră. „În liceu s-a conturat ideea de a face medicină, cred că din clasa a IX-a. Am făcut Matematică-Informatică, astfel că alegerea mea a fost o mică dezamăgire pentru tata care ar fi sperat să urmez Politehnica sau Automatica în cadrul ASE-ului şi să lucrez la calculator. Am obţinut un atestat în Informatică şi pentru o perioadă, în timpul facultăţii, am lucrat ca profesor suplinitor, am predat informatica la un liceu.

Prima mea meserie a fost cea de profesor suplinitor, aveam 20 de ani când am avut primii elevi de liceu. Am stat la catedră cam 2 ani jumătate. Dacă nu aş fi făcut Medicina, sigur aş fi rămas în învăţământ, este ceva extraordinar să poţi modela minţile unor tineri, şi nu mă refer strict la a le oferi informaţia dintr-o carte, pentru că pe aceea o poate citi oricine, însă a reuşi să-i determini să înţeleagă ce pot obţine util din aceea informaţie, cum o pot aplica, şi să înţeleagă faptul că lumea este mult mai mare decât orizontul pe care îl au ei în acel moment, este minunat.

Am încercat să am o relaţie extrem de apropiată cu elevii în sensul că am trecut peste formalităţi, eu nu eram «Domn` profesor», eram «Mihai», în felul acesta au avut ei o deschidere mai mare către mine pentru că au înţeles că aveau pe cineva cu care puteau să comunice, nu le era teamă să vină la ore, nu le era teamă să spună «N-am învăţat! N-am ştiut!», exista mult mai multă sinceritate între noi pentru că eram mai apropiaţi ca vârstă decât poate era la momentul respectiv între ei şi profesorul de matematică în vârstă de 50 şi ceva de ani. Cred că au existat şi momente în care au mai profitat, însă nu poţi să te rupi deodată şi să zici «Eu sunt profesor, eu n-am făcut niciodată aşa!», pentru că şi cel care este acum profesor şi are 50 de ani, cu siguranţă la un moment dat, în timpul liceului, a făcut şi el astfel de posne, trebuie să ajungi să-ţi înţelegi elevii şi să înţeleg prin ce trec.

La vremea aceea, elevii erau în plin proces de maturizare, sub o furtună hormonală, în niciun caz nu puteai să ai o atitudine rigidă faţă de ei. Eram şi eu într-o schimbare continuă şi încercam să găsesc calea cea mai bună de a comunica cu cineva cu câţiva ani mai mic decât mine aşa cum şi profesorul în vârstă de 50 de ani încearcă să găsească o modalitate de a comunica cu un student. Ca doctorand ulterior, spre vârsta de 30 de ani, am lucrat şi cu studenţii de la Facultatea de Stomatologie, din anul I şi II, timp de 3 ani. Elevul poate aduce lucruri în plus la o oră, decât aduce profesorul“, spune dr. Mihai Dumitrescu.

Chirurgia Toracică este extrem de simplă!“

În Facultate, dr. Dumitrescu a studiat Medicina Generală. Apoi, în urma Examenului Naţional de Rezidenţiat, a obţinut prima proziţie pe Chirurgie Toracică ceea ce i-a oferit şansa de a alege clinica în care dorea să facă practică. Aşa a ajuns la Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta“ din Bucureşti. „Locurile sunt limitate, arondate pe diferite centre astfel că doar primii 2/3 ajung să aleagă centrul exact în care vor să fac practică, însă nu oriunde în ţară pentru că la vremea respectivă erau doar două variante: Bucureşti sau Târgu Mureş. Ţin minte că au fost doar 10 locuri pe Chirurgie Toracică în ţară, 5 în Bucureşti, 5 în Târgu Mureş, iar în Bucureşti era vroba de Institutul de Pneumoftiziologie «Marius Nasta» şi Institutul Oncologic, având media cea mai mare am ales Institutul de Pneumologie «Marius Nasta».

De fapt, l-am ales pe profesorul Ioan Cordoş, mai puţin institutul. Am ales omul, pentru că dumnealui este, la oră actuală, poate cel mai bun chirurg toracic român în viaţă şi este recunoscut inclusiv pe plan internaţional, este o somitate în tot ceea ce înseamnă chirurgia arborelui respirator. Chirurgia Toracică este extrem de simplă pentru că se ocupă cu tratamentul chirurgical al afecţiunilor in sfera toracică, aşa cum chirurgia generală se ocupă de tratamentul chirurgical al afecţiunilor din zona abdomenlui. În torace ai mult mai puţine organe decât ai în abdomen, vorbin de arborele respirator, plămâni, inimă care este apanajul colegiul de la Chirurgie Cardiacă. Alţi colegi spun că este mai dificilă pentru că lucrezi pe plâmâni“, mai spune dr. Dumitrescu.

Viaţa printre sufletele care rătăcesc spre moarte

Medicina este o meserie pe care nu o poate practica oricine; trebuie să ai sânge rece şi nervii tari, altfel îţi poţi pierde cumpătul de la primul contact cu un pacient într-o stare gravă. Să lucrezi zi de zi cu pacienţii oncologici este un lucru extrem de greu pentru că, sub moartea poate apărea chiar sub ochii tăi. Medicii nu sunt Dumnezeu. „Primele stagii de practică le-am făcut în Spitalul «Sfântul Pantelimon» din Bucureşti. Primul consult, recunosc că a fost puţin haotic pentru că nu mai ştiam în ce ordine să o iau; te copleşeşte un pic, pacientul se simte rău, nu poate sta la nesfârşit ca tu să-l consulţi şi să stabileşti un diagnostic, poate vine un coleg mai mare ca ani care trebuie să-ți arate, dar asta a durat cam o săptămână, după care lucrurile au început să meargă mult mai bine.

În anul I am avut practică pe cadavre. Ceea ce te impresionează cel mai mult nu sunt adulţii, şi nici vârstnicii, ci atunci când vezi cadavrul unui copil, sau al unui bebeluş. De atunci ştiu că nu o să vreau să fac vreodată Chirurgie Pediatrică sau Oncologie Pediatrică, şocul era prea mare să vezi cum un copil sau un bebeluş îşi poate pierde viaţa, şi ce înseamnă o necropsie condusă pe el. Când am văzut necropsia la un bebeluş, am zis clar că nu o să mă ating niciodată de un copil pentru că trebuie să ai sânge mult mai tare. Şi acum, când urc la blocul operator şi colegii de la Chirurgie Pediatrică operează câte un copil, mi se face pielea de găină, pentru că şi eu am doi băieţi acasă, unul de 3, şi altul de 1 an, şi nu aş vrea vreodată să ajung cu ei, deşi ştiu că o să ajung în situaţia în care şi ei vor avea nevoie de o intervenţie chirurgicală“, mai adaugă medicul.

Înainte de a veni să lucreze la Spitalul Judeţean Focşani, majoritatea pacienţilor pe care i-a avut în grijă medicul bucureştean erau vârstnici, cu şanse reduse la viaţă. Cancerul, cu precădere cancerul pulmonar, este o afecţiune care, o dată stabilită, nu oferă prea mari speranţe de supravieţuire. „Supravieţuirea la un pacient cu cancer pulmonar este undeva la 5 ani. Ca să vorbim statistic, 1 din 10 ajunge să trăiască mai mult de 5 ani după ce a fost diagnosticat cu cancer pulmonar pentru că, în România, pacienţii ajung să fie diagnosticaţi deja într-un stadiu avansat al bolii, astfel că supravieţuirea este destul de redusă. În acest moment, în România, nu există un program de screening pentru cancerul pulmonar, se fac acele radiografii la Medicina Muncii pentru cei care lucrează ori pe Radiologie, în Minerit, chiar şi noi medicii avem controale perioadice, însă nu se face direct screeningul la un pacient trecut de 40 de ani care a fumat mai bine de 15 ani un pachet pe zi, ori aceştia sunt cei mai expuşi, nu are rost să faci screening la un tânăr de 20 de ani care fumează.

Lipsa unor programe de screening, frica de a ajunge la medic pentru că îţi va găsi şi alte probleme pe care trebuie să le gestionezi, toate contribuie la depistarea tardivă a acestei boli. Când ai de a face cu pacienţi a căror speranţă de viaţă este destul de limitată, te obişnuieşti cu ideea că eşti limitat în ceea ce poţi face, şi accepţi şi tu situaţia că trebuie să faci atât cât poţi, dar nu poţi să-i salvezi. Sincer, mie îmi este mult mai frică să nu păţtesc, Doamne fereşte, ceva într-un accident, decât de un cancer, pentru că, lucrând cu pacienţi bolnavi de cancer pulmonar, te căleşti, te obişnuieşti cu ideea unei boli de genul ăsta“, punctează doctorul.

Am înţeles că Spitalul îşi doreşte foarte mult un chirurg toracic“

În urmă cu doi ani, în mintea soţilor Dumitrescu s-a înfiripat o idee, aceea de a părăsi Bucureştiul şi a merge într-un oraş mai mic, care să le ofere copiilor un trai echilibrat şi sigur. După câteva opţiuni, a apărut Focşaniul, un oraş care are nevoie de medici tineri. „În 2018 am luat decizia, împreună cu soţia mea, de a părăsi Bucureştiul, amândoi bucureşteni fiind şi crescuţi acolo, pentru că oraşul s-a schimbat faţă de perioada în care eram noi copii, în sensul că a devenit mult mai aglomerat, agitaţia mult mai mare, este mult mai zgomotos, mult mai poluat, şi am considerat că ar fi benefic pentru copii noştri să crească într-un oraş mai mic, cu stres mai puţin, tentaţii mai puţine, şi în care şi noi să avem mai mult timp pentru ei.

În Bucureşti făceam două ore şi jumătate până la Spital şi înapoi, pe când aici fac 20 de minute dus-întors de la Spital până acasă, iar acest timp ori îl pot petrece alături de ei, atunci când vor veni aici, sau pot să mă dedic mult mai mult pacienţilor pe care-i am în spital. Pentru mine este un plus venirea în Focşani, însă nu a fost prima opţiune.

Am vizitat spitale de la Oradea până la Constanţa, şi de la Călăraşi până la Suceava, şi în final, când a trebuit să aleg între Târgu Jiu şi Oradea, a apărut dr. Onia, de la Chirurgie Generală, care, în stitul lui caracteristic, a insistat până am fost de acord să vin , să văd spitalul, să văd secţia, m-am întâlnit şi cu domnul manager Mândrilă, care m-a impresionat la momentul despectiv pentru că a avut o deschidere totală, am putut să dialogăm pe tot ce însemna probleme medicale, organizatorice, logistice, şi am înţeles că Spitalul îşi doreşte foarte mult un chirurg toracic.“

Zis şi făcut. Pe data de 6 ianuarie a.c, dr. Mihai Dumitrescu şi-a început activitatea la Spitalul Judeţean Focşani, oraş despre care spune că i-a pus la dispoziţie „tot ce am nevoie pentru a mă dezvolta profesional!“. După ce a practicat 6 luni medicina în Franţa, a înţeles că această meserie se poate face oriunde. „Am făcut medicină şi în Franţa, în perioada rezidenţiatului, 6 luni am lucrat la Clinica de Chirurgie Cardio-Toracică din Marsilia. E o vorbă: «Întoteauna vei crede că cea mai înală clădire din satul tău este biserica, pănâ vei ajunge în următorul sat şi vei descoperi că este o biserică mai înaltă.

Pentru mine, apogeul Chirurgiei Toracice era «Marius Nasta», Everestul care putea fi atins în România, până am ajuns în Franţa şi am realizat că Everestul meu era la jumătate din Everestul francez, altă mentalitate, alţi oameni, alt fel de a face medicina. Acei oameni mi-au permis să învăţ în 6 luni ce aş fi învăţat în România în 3 ani. Am vrut să învăţ cât mai mult, ca atunci când vin aici să pot pune în aplicare. Important este ca pacienţii să se facă bine, să fie mulţumiţi şi să aibă cele mai bune condiţii.“

La cei 34 de ani pe care îi are, dr. Mihai Dumitrescu este la început de carieră şi speră că va apuca „majoratul“ în cadrul Spitalului Judeţean Focşani. Are şi un vis… „Visul meu este să avem un compartiment de opt paturi, şi să mai atrag încă doi chirurgi toracici, chiar vineri a trecut un coleg, rezident în anul III, din Iaşi, i-a plăcut spitalul.“

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here