VIDEO și GALERIE FOTO: Turist în Focşani. Biserica Sfântul Nicolae Umbră: închisă 85 de ani şi salvată de la demolare

0
4415

La sfârşitul săptămânii trecute am fost din nou turişti în Focşani, ca să descoperim împreună istoria unei alte biserici vechi din oraşul nostru, Biserica „Sfântul Nicolae Umbră“. Timp de aproximativ 300 de ani, această construcţie a fost supusă multor vitregii: a fost mistuită de flăcări în 1695, zguduită de cutremurul din 1906, închisă vreme de 85 de ani, şi propusă chiar spre demolare. Lăsată în paragină, în altarul bisericii crescuse, la un moment dat, un arbore foarte mare. Putem spune că preotul paroh Valeriu Tufaru este primul slujitor al Domnului care a reuşit nu numai să repună pe picioare această frumoasă biserică, dar şi să atragă enoriaşii la slujbă. „Sfântul Nicolae Umbră“ este singura biserică din Focşani care încă mai păstrează pictura originală de la 1732 pe o suprafaţă de 200 de metri. În mijlocul bisericii tronează un candelabru impresionant primit în dar de la un grup de pelerini tocmai din ţinuturile Muntelui Athos.

Singura biserică cu etaj din zonă!“

Istoria Bisericii „Sfântul Nicolae Umbră“ datează cu mult înainte de anul 1695, însă mare parte din documentele de atunci nu s-au păstrat. Se ştie însă că, prima mănăstire construită pe horatul dintre Moldova şi Ţara Românească era singurul lăcaş de cult cu etaj din zonă. „Istoria acestei biserici este veche de aproape 300 de ani. La început, a servit ca metoc închinat Sfintei Episcopii a Buzăului şi Râmnicului. Actuala biserică a fost ctitorită la 1732 pe locul altei biserici din lemn care, conform documentelor istorice a ars în anul 1695. Popa Arsenie, aşa cum îl numesc documentele cu ginerele său căpitanul Hângulescul şi cu sprijinul focşănenilor de atunci, hotărăsc să pună temelie unei biserici mai trainice, din cărămidă.

Acest lăcaş de cult a servit ca biserică de mănăstire până în anul 1906/1908 când, în urma unui cutremur, a fost devastat. Timp de aproape 200 de ani, călugării şi-au trăit aici viaţa dedicându-se lui Dumnezeu, muncii şi rugăciunii după cuvântul vechi latin: «Ora et labora» (roagă-te şi munceşte)“, a spus preotul paroh Valeriu Tufaru.

După anii `60, ajungând într-un stadiu avansat de degradare, Biserica „Sfântul Nicolae Umbră“ a fost pusă pe lista clădilor ce urmau a fi demolate. „În aceşti 300 de ani am văzut lucrarea lui Dumnezeu şi purtarea Lui de grijă faţă de lăcaşul de închinăciune, prin faptul că, după anii `60, biserica a fost propusă spre a fi demolată. În primă fază, s-a dorit ca această biserică să dispară pentru că încurca construcţia blocurilor, dar vedem că ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu toate sunt cu putinţă. La un moment dat, biserica nu mai avea nici acoperiş, iar în Sfântul Altar crescuse, după cum am aflat de la cei care au trăit în vremurile acelea, un pom mare care ieşea prin zidurile bisericii.

După ce a fost pusă pe lista demolărilor, se creează Departamentul Monumentelor Istorice, şi atunci au fost monitorizate obiectivele religioase din toată ţara. Spuneam că Dumnezeu lucrează şi prin oameni, şi aşa se face că dintre toate bisericile care trebuiau demolate, aceasta a fost salvată pentru că s-a ajuns la concluzia că este un monument foarte interesant care trebuie recondiţionat“, continuă pr. Tufaru.

Muzeu sau biserică?

Salvată din ghearele celor care o voiau demolată, biserica a fost propusă spre redeschidere cu titlul de muzeu de istorie. S-a renunţat rapid la această idee şi s-a hotărât închiderea ei, servind ca depozit de carte veche, asemeni Bisericii din Piaţa Unirii. „Arhitectura şi pictura bisericii sunt deosebite şi se aseamănă cu bisericile mănăstirilor din Moldova, îmbinând atât elementele moldoveneşti cu cele munteneşti. Zidurile bisericii au 1 metru lăţime, ceea ce a făcut ca această construcţie să reziste în timp. Pictura bisericii se leagă de Şcoala de pictură de la Buzău, condusă de vestitul pictor Pîrvu Mutu, trecut acum în rândul sfinţilor, şi care probabil a fost executată de ucenici de-ai mănăstirii, ţinând cont de migala şi de timpul alocat picturii. În puţine biserici, cu excepţia celor mănăstireşti, găsim pictate scene din viaţa Mântuitorului sau din Biblie; printe aceste scene, găsim detaliată viaţa Sfântului Ierarh Nicolae, ocrotitoul bisericii, de la naştere până la moarte, cu minunile întâmplate în viaţa Sfântului. Este mare lucru că avem acestă bogăţie materială, dar şi spirtiuală, care a rezistat în pofida intemperiilor vremii. Este singura biserică din Vrancea, cu excepţia Mănăstirii de la Dălhăuţi, care păstrează pictura autentică de la 1732, pe o suprafaţă de aproximativ 200 de metri în interiorul bisericii “, mai adaugă pr. Tufaru.

Biserica are formă de cruce, iar catapeteasma Sfântului Altar este rezultatul unei munci migăloase a sculptorilor care au lucrat în piatră. „Întregul ansamblu pictural al unei bisericii îl ajută pe om să priceapă cele descrise în Sfânta Scriptură. De-a stânga şi de-a dreapta catapeteasmei, avem icoanele praznicale cu Mântuitorul şi Maica Domnului, icoane vechi de pe la 1800, fiind cele mai vechi din acest locaş. Apoi urmează icoana Sfântului Ioan Botezătorul, în partea dreaptă, şi hramul Bisericii, Sfântul Nicolae, două icoane noi, din argint, confecţionate la atelierele Patriarhiei, şi iconostasul Maicii Domnului, o icoană ce are deja 20 de ani de când se află în această biserică.

O altă icoană deosebită este cea a Sfântului Antonie Cel Mare, în mărime naturală şi care datează de pe la 1840. Noi am recuperat-o din podul bisericii în urmă cu 20 de ani, era înfăşurată şi pusă într-un sac de celofan. Chiar dacă este din pânză, arată ca şi cum ar fi pictată astăzi. Apoi i-am făcut acest baldachin ca să arate mai frumos şi să aducem cinstire Sfântului Antonie, începătorul vieţii de obşte, cel care pune bazele monahismului. Pe exteriorul bisericii nu este pusă tencuială pentru că s-a dorit să se păstreze bucăţile de frescă şi de pictură de la 1972. De aceea nu s-a intervenit la exterior decât cu cărămidă“, precizează părintele.

Despre „prima dragoste“ şi „cel mai mare regret“!

Care a fost „prima dragoste“ a părintelui Valeriu Tufaru?! Parohia de la Năneşti, afirmă dumnealui, acolo unde a slujit pentru prima dată în calitate de preot. Spune că i-a fost foarte greu să se desprindă de acest loc, însă a înţeles că Dumnezeu are un plan bine definit pe care trebui să-l urmeze. „Eu sunt de la Boloteşti, din Găgeşti mai exact. Preotul este precum soldatul, încotro este rânduit, acolo merge. Prima mea parohie a fost la Năneşti, acolo am stat 17 ani. După aceea, Episcopul de atunci, vrednicul de pomenire Înaltul Epifanie, a hotărât să redea cultului bisericile care au fost altă dată închise, şi atunci am fost rânduit eu aici. Tot atunci s-a introdus religia în liceu, şi era nevoie de un suflu mai tânăr care să restaureze şi biserica, dar să predea şi în liceu.

M-am desprins foarte greu de prima parohie, era prima mea slujire, prima mea dragoste, acolo mi-am petrecut anii tinererţii, acolo m-am maturizat în slujire… timpul a trecut, şi lucrurile s-au aşezat. De 22 de ani sunt profesor la Liceu de Arte, trăiesc printre tineri, încerc să le descopăr cuvântul Lui Dumezeu, să le gestionez problemele sufleteşti pe care le au şi, de ce nu, să devină buni creştini, buni români, şi buni oameni.“

Cu toate că nu provine dintr-o familie de preoţi, pr. Tufaru a ales să această cale din dragoste faţă de frumuseţea cultului ortodox. „La vârsta copilăriei, toţi băieţii îşi doresc să aibă o meserie în care trebuie să poarte uniformă, fie militar, fie doctor, fie preot şi aşa mai departe; pe mine m-a atras spre preoţie frumuseţea cultului ortodox. După 13/14 ani am avut în minte această dorinţă. Trăind pe vremea comunismului, această idee era una foarte îndrăzneaţă. După ce am făcut cele 10 clase obligatorii, am avut o revelaţie şi am zis că vreau să mă fac preot, asta spre mirarea părinţilor care erau credincişi, dar nu foarte bisericoşi. Am făcut 5 ani de seminar la Buzău, apoi m-am preoţit. A urmat facultatea, şi după `90 am intrat în învăţământ, am obţinut toate gradele, acum sunt gradul I. Am căutat să mă perfecţionez şi am făcut un master în psihologie care se referă la relaţia dintre profesor şi elev. Este bine să le zici elevilor că le eşti şi părinte sufletesc, şi profesor dar şi prieten, astfel încât să-şi poată deschide sufletul şi să te asculte. La ora de religie trebuie să te faci mai întâi dorit, iubit, şi apoi ascultat. Foarte mulţi tineri vin şi primesc aici Taina Sfintei Cununii; este o emoţie extraordinară să vezi un copil pe care l-ai crescut spiritual, de la clasa a V-a sau a XVII-a, să se reîntoarcă în biserică pentru a întemeia o familie, este exact ca atunci când îţi vezi proprii copii.“

Părintele Valeriu Tufaru are, însă, şi un regret, dacă-l putem numi aşa, acela că nu are un fiu, însă Dumnezeu l-a binecuvântat cu trei gineri şi şase nepoţi care îi bucură sufletul. „Am trei fete, două au terminat Facultatea de Teologie, una litere şi cealaltă engleza şi sunt căsătorite cu preoţi, iar cea de-a treia a mers pe latura juridică, a terminat Administraţie Publică şi Drept, soţul ei fiind ofiţer de poliţie. Eu nu le-am obligat într-un fel sau altul, fiecare şi-a ales ce a dorit, şi aşa este bine; copiii trebuie lăsaţi să-şi aleagă ceea ce îşi doresc. Mi-aş fi dorit tare mult şi un băiat…. câteodată, în glumă, zic că nerealizarea vieţii mele este lipsa unui băiat, dar acum, slavă Domnului, am trei gineri, patru nepoţi, şi 2 nepoate, deci s-a împlinit şi acest vis prin venirea nepoţilor în casă“.

Ce-şi mai doreşte părintele Tufaru de la Dumnezeu? „Când ajungi la 39 de ani de preoţie şi 30 de ani de catedră, ce poţi să-ţi mai doreşti de la viaţă decât sănătate şi linişte?! Ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea lungime de zile ca să avem timp să ne mântuim. Preotul nu se mântuieşte singur, ci dimpreună cu credincioşii lui, aşa că dorinţa mea cea mai arzătoare ar fi să pot ca în cele din urmă să mă mântuiesc şi eu, şi să-i mântuiesc şi pe cei care îşi pun încrederea în mine, cred că este tot ceea ce îmi doresc acum de la viaţă, ştiind că cele materiale trec, la fel ca frumuseţea şi tinereţea… Sunt convis că fiecare om are un gând ascuns în mintea lui, unele sunt exprimate în acele pomelnice, altele rămân doar la noi în gând, de aceea aş vrea să pătrund în gândul oamenilor şi să-L rog pe Dumnezeu să li se împlinească toate cele dorite atunci când vin în biserică şi nu numai.“

Una dintre cele mai mari bucurii ale pr. Tufaru este aceea că foarte mulţi tineri îndrăgesc Biserica „Sfântul Nicolae Nou“, pentru frumuseţea şi vechimea ei, dar şi pentru felul în care decurg slujbele religioase. De aproximativ 1 an, biserica a revenit la vechiul nume „Sfântul Nicolae Umbră“, pentru că, pe vremea când Focşaniul era un târg despărţit de hotarul dintre Moldova şi Ţara Românească, strada pe care este amplasată biserica se numea „Umbră“. Vă invităm să treceţi pragul acestei biserici şi să-i admiraţi deosebitele picturi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here