GALERIE FOTO: Colțul Mihaelei. Pe calea iernilor de altădată

0
1851

Dacă ar fi să mă pot întoarce la un moment din viață, pe care să-l pot trăi la nesfârșit, sunt sigură că acel moment ar fi perioada iernilor copilăriei. Poate și pentru că iarna e anotimpul întoarcerii la inocență, acel moment în care, fie că suntem copii, adulți sau mai vârstnici, simțim că minunile există, că imposibilul cel mai de necrezut poate deveni posibil. Ne bucurăm copilărește de fiecare dată la prima ninsoare, aproape fără măsură… primii fulgi de nea reușesc să ne ducă mereu cu gândul la vremurile în care eram mici și încercam cu toată ființa să nu adormim, ca și cum am fi vrut să prindem de aripă ultima adiere de farmec și basm.

Iarna e și acea vreme în care ne strângem cu toții să depănăm amintiri, să ne spunem poveștile. Asta se întâmplă mai ales în serile inundate de ninsoare, când parcă tot cerul s-a spart și ne iau cu asalt grămezi imense, imaculate, de fulgi de zăpadă.

Seri inundate de ninsoare nu avem, deocamdată, dar mi-a venit în minte un moment numai bun de povestit, o dimineață din acele ierni, despre care spun că le-aș trăi la nesfârșit.

Ninsese bine, vreo trei zile la rând… după care, în acea dimineață, ninsoarea s-a oprit și a lăsat loc gerului. O zi sau două ne mai despărțeau de vacanța de iarnă, prea multe teme nu mai aveam de pregătit, însă la școală trebuia să ajungem, vrem – nu vrem… dar cu inima ceva mai ușoară, mai lipsiți de griji. De obicei, în asemenea zile, tata înhăma calul la sania mare cu tălpi de lemn. Căluțul purta un adevărat „colier” de clopoței și pot spune că sunetul lor, împreună cu cel al saniei lunecând prin zăpada neatinsă, era cel mai cristalin sunet pe care l-am auzit vreodată!

Dar în acea dimineață, tata avea alte treburi, așa că drumul trebuia să mi-l croiesc singură, pas cu pas, prin zăpadă. Apoi, să trec albia pârâului, acoperită de un adevărat pod de gheață, pe sub care se zărea pe alocuri apa, cristalină și rece. Și ce dacă? Abia puteam să mai zăbovesc puțin în capătul uliței, de unde se revărsa înspre vale priporul abrupt, pârtia noastră de săniuș.

La capătul drumeagului îngust, în vârful priporului, mă aștepta valea satului, deschisă în toată minunăția ei, ca o carte de povești cu paginile desenate de frumusețea acelui timp. Drumuri albe, ninse, case răsfirate, printre ele, tufe în buchete rotunde, împodobite cu mărgele roșii de măceș și copaci de toate formele: negri uriași sau albi filiformi, amestecați cu triunghiuri creionate perfect, în verde de brad.

Cel mai frumos se iveau fuioarele pufoase de fum, din hornurile semănate pe toate acoperișurile, dar și mai mult îmi plăcea faptul că se auzeau toate zgomotele, mari și mici, până în zare, cu o claritate inimaginabilă: un bărbat strigând după un vecin, un câine lătrând, niște gâște undeva mai departe, chiar și fierăstrăul mușcând dintr-un buștean. Pesemne gerul transformase toată împrejurimea într-o imensă sală, unde se juca spectacolul acelui moment.

Într-un colț al satului se auzea anunțul strident care dovedea că tăiatul porcului era în toi, în alt colț al satului, un alt asemenea semnal.

Rare erau gospodăriile în care să nu atârne carnea de porc agățată de grindă, sub șoproane, la ger. Rare erau curțile în care să nu se ivească o afumătoare plină cu bucăți de șuncă și pastramă, gustos condimentate. Rare erau bucătăriile în care șiruri nesfârșite de cârnați să nu se pună la cale, după rețete vechi, bine păstrate… și rare erau cămările fără carne la borcan, fără oale de lut cu lapte gata de smântânit și fără brânză de oaie la putină.

Era frumos și bine, nimeni nu știa de griji, de rutină, de stres, nu exista loc pentru așa ceva. Școală, săniuș, om de zăpadă, ghete și mănuși ude, obraji îmbujorați – asta era imaginea noastră din acele zile.

În câte o iarnă, se ridica zăpada până în vârful gardului, dar nimeni nu se speria de asta. Tata croia prin ea un adevărat tunel, care străbătea toată curtea și prin care noi alergam gălăgioși, ca printr-un labirint. Zăpada era atât de albă, ușoară și imaculată, iar ferestrele își îmbrăcau transparența într-o dantelărie de flori de gheață!

Erau ierni lungi și erau seri de basm… Serile când ne adunam în jurul sobei în care duduia focul. Mama croşeta sau împletea pulovere, mănuși și botoșei pentru noi, îmi amintesc că reuşea să brodeze nişte ghirlande de flori extraordinare, după modele găsite într-o carte mare, cartonată. În cuptorul sobei se coceau câteva gutui, iar parfumul de brad şi de cozonaci cu nucă îl simt la fel de bine şi acum. Erau serile în care luna se reflecta în zăpadă și, după ce toți adormeau, trimitea lumina ei de aur pe fereastră, în cameră, să danseze cu luminile vii ale focului din sobă.

Atât de frumoase erau acele ierni, deși ne lipseau atât de multe… visam la portocale și alune glazurate, iar bradul îl împodobeam doar cu câteva ghirlande de hârtie creponată. Cu toate astea, încă mai cred că eram, în acele momente, cei mai bogați oameni din lume, deși nu înțelegeam prea bine toată această măreție în care viețuiam și de care îmi e acum atât de dor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here