GALERIE FOTO: Exclusiv! Pe urmele Regelui Carol I și ale fotografului Carol Szathmari, la Poiana Mărului. „Eram lacomi de dragul să vedem pe Domnitor”

0
690

O istorie demult uitată şi acoperită de negura vremurilor, o poveste foarte interesantă despre Mănăstirea Poiana Mărului de la Jitia ne este adusă la lumină de profesorul Marian Găloiu de la Dumitreşti. Profesorul dumitreştean, un scormonitor după istorie, legende şi fapte de vitejie petrecute pe Valea Râmnicului, aduce în actualitate prima fotografie realizată la Mănăstirea Poiana Mărului, de către Carol Szathmari, primul fotoreporter de război din lume, care a venit pe aceste meleaguri cu Regele Carol I al României.

De altfel, Marian Găloiu a cules o serie de povestioare despre lăcaşul de cult zidit cu secole în urmă de Vasile Cel Mare.

„Am traversat Râmnicul prin vad, ca şi în urmă cu sute de ani, aşa cum şi regele Carol I a făcut acest lucru în urmă cu aproape o sută cincizeci de ani, când a vizitat schitul Poiana Mărului. Am căutat cu privirea urmele băilor ce odinioară făceau ca Jitia să fie căutată de suferinzii atinşi de diferite boli. Nimic nu mai aminteşte de ele. Doar poveştile celor bătrâni le mai menţin vii în amintirea unora dintre noi. Pentru noi nu mai există decât viitorul. Trecutul este uitat şi tot ce ţine de el, demolat fără milă.

Am lăsat în urmă Ţigănia şi am pornit cu ochiul minţii pe drumul pietruit ce duce la Bisoca. În dreapta, Pietrele Mâţei sugrumă cu stâncile spectaculoase albia Râmnicului, ca un baraj din vremurile când uriaşii populau aceste meleaguri. Urcăm pe sub brazii seculari, din ce în ce mai puţini, martori incontestabili ai vremurilor pline de istorie a acestor locuri. Parcă se mai aud încă tropotele cailor turcilor ce la 1821 au urcat acest drum în urmărirea boierilor greci şi români ce încercau să se ascundă. Un act de trădare din partea lui Rumelioti şi turcii conduşi de Şamur au pus stăpânire pe schit şi apoi, conduşi de acelaşi Rumelioti au purces mai departe, pe potecile de munte spre schitul Găvanu, unde mulţime de boieri au fost tăiaţi şi prădaţi de turci. Au ars atunci chiliile de la schit, dar din fericire bisericile au scăpat nevătămate. Probabil rugăciunile stareţului Rafail au fost de folos, iar turcii s-au grăbit să nu-i scape pe boieri spre Transilvania“, spune profesorul bine documentat.

După aproximativ trei kilometri de mers pe jos prin ceea ce odinioară fusese un codru secular, acum doborât din ce în ce mai mult de topoarele nemiloase ale afaceriştilor de ocazie, schitul s-a arătat la capătul unei alei străjuite de brazi. Oare cum arătau aceste locuri în urmă cu o sută, două de ani? Probabil mai bine ca acum.

Cu siguranţă schitul arăta mai bine la trecerea domnitorului Carol I prin aceste locuri. „Câţi din ziua de azi mai ştiu acest lucru? Câţi vizitatori n-au trecut pragul schitului fără să ştie că pe aici au trecut atâţia oameni mari? Cum spunea înţeleptul Nae Verulescu, fost primar la Dumitreşti şi martor al trecerii domnitorului pe aici: «Nimeni de azi nu se mai interesează de urmele trecutului… El nu mai înseamnă nimic – şi totuşi, el este sucul vieţii…. şi îndrumătorul ei tainic…»“, spune profesorul.

Vizita regelui – scrisă de Nae Verulescu, fost primar la Dumitreşti

Marian Găloiu scrie această poveste şi în cartea sa „Pe Plaiuri Râmnicene“, dar şi pe siteul său www.dumitresti.ro şi aduce la lumină descoperirile sale: faptul că acelaşi Nae Verulescu ne povesteşte cu lux de amănunte toată această întâmplare ce a făcut cinste acestor meleaguri de poveste. Redăm mai jos fără modificări şi adăugiri textul cules de un iubitor al văii şi anume Alexandru Zamfirescu, undeva la începutul perioadei interbelice:

„Eram flăcăiandu… prin 1867, pe vară, se svonise în plaiul nostru, că Domnitorul va trece prin Poiana Mărului, venind din munţii Putnei… De-un an venise în ţară, – după Cuza- colinda munţii… A pornit lumea, ca la bâlciu…Plaiul nostru, de aici din Dumitreştii de azi… cu o zi, două-nainte… în straie strălucitoare şi de sărbătoare… Trecuseră înainte călăraşi, din oraş, prefect şi alţi slujbaşi… Umpluserăm Jitia… Nu era lucru mare… pe atunci nu era lume multă ca astăzi… Noroc că era prin cuptor… am dormit pe pajişti, prin curţi şi prin livezi… sub stelele cerului şi-n cântecul greierilor… Două zile şi două nopţi am stat aşa, cu merinde aduse în dăsagi…

Eram lacomi de dragul să vedem pe Domnitor… Seara şi noaptea, din Necule şi de pe Furul, de la stâni, cântau buciume şi s-aprindeau focuri… ziua, lumea furnica de colo până colo … în aşteptare… Seara târziu, doi călăraşi aduseseră vestea, că a doua zi, va sosi Domnitorul… şi noaptea aceea întreagă, toată lumea n-a dormit… s-au aprins iarăşi focuri… lângă drumuri şi poteci,- şi cu lăutari, în chiote şi-n glume ,- am îmbrăţişat zorii trandafirii cu veselia noastră“. „Din Necule până-n Jitia – din Jitia până-n Poiana Mărului – drumul şi poteca (căci atunci drumul se continua în potecă şi poteca în drum) erau mărginite de popor în straie de sărbătoare… Amândouă laturile păreau tivite de flori… aşa de variate în culori vii şi felurite erau veşmintele ţărăneşti… Fâneţele dădeau în floare … Buchetele de mesteceni şi de arini punctau pajiştile largi… Şi când soarele era ca o suliţă pe cer, în frământarea tăcută a mulţimii o şuviţă subţire care se prelungea, ca un şirag de mărgeluşe, care se unduia, se întortochea, după cotitul rotund al potecilor, – cortegiul domnesc…

Aluneca încet spre vale în pasul chibzuit al cailor de munte, când şi când, un trompet de călăraşi, puncta câteva melodii de vestire … şi-n coborârea, din ce în ce mai apropiată, firicelul de cortegiu se îngroşa şi se desluşea… De ambele laturi ale drumului se aruncau buchete de flori şi poporul striga „ura!… ura!” căci altceva nici nu îndrăznea, dar nici nu ştia să zică…“. „Eu eram la schit – la Poiana Mărului şi la un moment perdeaua de pădure acoperise cortegiul, când el da să intre în Jitia… Lumea atunci în bună parte s-a năpustit de vale…de-asupra Ţigăniei de azi… şi a mers până-n marginea pădurii care stăpânea valea… şi la schit au rămas cei care statornici trebuiau să rămână pentru primire…De-aici vedeam cortegiul întreg, colorat ca un şirag de mărgele, aci se strângea, apropiindu-se unii de alţii, aci se lungeau după mersul cailor… În urmă venea droaia sporită: poporul care tivise marginile trecerii, urma buluc, înghesuindu-se, îmbinându-se şi strigând mereu „ura”. Toate clopotele mănăstirii umpleau văile şi pădurile cu vuietul lor prelung şi ţănând parcă văzduhul tot într-o dulce şi molcomă legănare…

În frunte se afla prefectul judeţului Putna, însoţit de doi călăraşi cu trompete, apoi Măria Sa Regele, pe un cal bălan… suita, în număr de 20 persoane şi la urmă, patru rânduri de călăraşi. Un surâs uşor era pe figura Suveranului, care privea neîncetat, cu mulţumire plină de emoţie şi cu o firească curiozitate. Din când în când ridica mâna la chipiu dând din cap, la pâlcurile de săteni care îl aclamau. În cortegiu erau două fete mocance vrâncence foarte frumoase, călare, în strălucitoare straie, ţinând în braţe câte un paner cu merinde şi ouă fierte, pâine şi friptură rece. Caii mergeau domol. Arşiţa verii-era în zile ale lui Cuptor, în 1867,- dogora.

Pe la ora unu, au intrat pe poarta schitului Poiana Mărului, unde în faţa mănăstirii, au fost întâmpinaţi cu pâine şi sare, de călugări, în frunte cu stareţul Calinic, bărbat impunător şi frumos. Era în odăjdii preoţeşti, având în cap o mitră foarte bogată, pe care o dăruise schitului Ţarul Rusiei. El avea desfăcută barba lui, lungă de un metru şi pe care întotdeauna o ţinea împletită şi băgată în sânul rasei, având lăsată afara numai o mică parte a ei. Înfăţişarea lui a impresionat şi a încântat pe Domnitor. La această întâmplare erau de faţă şi Trăsnea prefectul judeţului Râmnicu Sărat, Iorgu Verulescu subprefectul plaiului, Simion Ţuţui primarul comunei Jitia, şi Micu Stavăr primarul comunei Bisoca, precum şi mocani şi mocance, înstăriţi, din partea locului“.

Este descris cu lux de amănunte felul cum au luat masa regele şi alaiul care îl însoţea. „Cum era târziu, după puţină vreme s-a servit masa sub un umbrar mare de brad, ridicat în mijlocul curţii schitului. Acest umbrar era astfel clădit, că intrarea lui era în aceeaşi linie cu intrarea în curtea schitului şi de la poartă se vedea, sub umbrar, portretul domnitorului, împodobit cu flori şi cu crenguţe de brad. La masă, Domnitorul avea la dreapta pe Simion Ţuţui primarul Jitiei, iar la stânga, pe Micu Stavăr primarul Bisocii. Meseni mai erau şi Ion C. Brătianu, prim-ministru şi doctorul Carol Davila. Masa a fost servită de Carol Sarini, fecior de casa la bătrâna Stăvăroaia…Noaptea, Domnitorul şi suita trebuiau să doarmă în schit unde se făcuseră toate pregătirile, dar pe la orele 4 s-a poruncit pregătirea cailor şi cu toţii au plecat, prin Bisoca, Săruleşti, spre Buzău, unde au ajuns la ora două noaptea”.

Marian Găloiu spune că astăzi citind aceste lucruri parcă te întorci în timp fără să vrei şi trăieşti aievea acele clipe ce merită să intre în neuitare. Nimic din ziua de azi nu ne mai aminteşte de acele vremuri. Din Necule până pe Furu nu se mai aud buciume, nu se mai aprind focuri şi nimeni nu mai strigă „ura”. A dispărut şi portul popular precum şi spiritul acela de respect şi patriotism. Aceste locuri şi-au trăit perioada de glorie şi acum sunt condamnate la uitare. Poiana Mărului este doar un schit şi atât. Dacă ar putea vorbi brazii, dacă ar putea povesti stâncile câte s-au petrecut aici, poate şi noi oamenii din ziua de azi am deveni mai sensibili. Poate…„Biserica veche, zis rusească, cu hramul «Nașterea Maicii Domnului», se înalţă încă mândră, puţin în paragină sub trecerea timpului. Cealaltă, cea mare, având hramul ”Duminica Tuturor Sfinților”, se ridică în mijlocul poienii, neclintită de peste două secole. Pictura exterioară, deteriorată de trecerea vremii, abia se mai distinge. Un mormânt vechi, cu o cruce de piatră pe care nu se mai descifrează nimic tronează singur în spatele bisericii mari. Nu se mai ştie cine este îngropat aici. După cruce şi locul ales este posibil să fie vorba despre un stareţ. Poate chiar Vasile cel Mare, întemeietorul schitului“, îşi încheie profesorul povestirea.

Fotografii: Marian Găloiu şi Răzvan Theo Chirac

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here