GALERIE FOTO! Colțul Mihaelei. Fetița cu un ghem de curcubeu

0
903

Ultima oară câmpul era căptuşit cu fân uscat iar măceşii înşirau din loc în loc mărgele sângerii. Erau nori parcă desenaţi în acuarelă, pe un cer atât de albastru, cum numai mirarea unui copil ar putea-o descrie. Soarele mai avea vreo două degete până la întâlnirea cu brazii de la orizont… şi în jur se-auzea atâta linişte!

Era la fel ca în amintirea aceea veche, de pe la şase ani, când am deschis ochii pentru prima oară spre toată splendoarea acestei scene fără egal, în care decorurile deveneau treptat Raiul meu pe pământ. M-am văzut dintr-o dată copil, mai mult în zbor decât în fugă, după o minge ca un ghem de curcubeu… ca şi cum aş fi vrut să prind din urmă cele mai grăbite secunde ale acelui timp.

Ce dulceață copilărească se ascundea în liniștea acelor zile, în soarele ce mă privea printre frunze galbene, furișat pe drumurile străvezii de mătase pe care păianjenii le țeseau între ramuri!

Trăiam într-un timp în care m-aş fi vrut pentru totdeauna: acolo unde mama ne rupea câte un colț de cozonac fierbinte, abia scos din cuptorul de lut, iar tata ne lua dimineața cu el la pădure, pe cărarea îngustă, croită printre fagi argintii. Acolo unde, în miezul nopții, ieşeam pe furiş din casă şi ne cocoțam pe scară, până-n vârful căpiței, aproape de stele, în căutare de Carul Mic şi de Ursa Mare… Acolo unde adormeam iarna nas în nas cu puii de pisică, la căldura sobei, iar vara, fugeam desculți pe uliță să ne îngropăm tălpile în praful alb.

Nu ştiam de smartphone, de wifi, de youtube, de ghiozdan pe role, de supermarket, pixuri pilot şi after school.

Eram doar noi şi acea lume frumoasă, în care oamenii ştiau să facă pâine în casă, să iubească copacii şi să recunoască vântul după felul cum bate.

Fetița cu minge ca un ghem de curcubeu… „Marile speranțe” mă purtau fără griji. Oare cât a mai rămas din ele?

Aparent nimic nu e schimbat, nimic din momentul meu de atunci. Timpul parcă a încremenit şi a reuşit să învețe secundarele un nou ticăit spre veşnicie.

Nu s-au schimbat nici câmpul, nici norii, nici razele de înserare furişată, nici copacul auriu cu trunchi împletit, nici măcar frunzele uscate, ascunse printre şuviţele prelungi de iarbă verde-argintie, poposite la odihnă, ca în atâtea alte dăţi.

Doar mingea ca un ghem de curcubeu, cu toate „Marile speranțe” adunate în ea, mereu mai multe, mereu mai curajoase, mai greu de atins, se mai opreşte uneori să îmi dea un răgaz, cât s-o ajung din urmă.

Atât cât să mai uit de drujbele care au ciopârțit pădurea, de maldărele de sticle de plastic şi de pungi care au umplut râpele, de curțile care au rămas aproape goale, fără animale, de casele care şi-au pierdut rând pe rând copiii prin depărtările străinătății şi au rămas doar în grija bătrânilor „enigmatici și cuminți”.

E timpul când nimeni nu mai fuge în miez de noapte în vârful unei căpițe, să caute pe cer vreun Car Mic sau vreo Ursă Mare… mingea ca un ghem de curcubeu, cu toate „Marile Speranțe” adunate în ea, nu mai stă să ne aştepte din urmă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here