GALERIE FOTO: Povestea IELELOR din Munții Vrancei, frumoase năluci în rochii de mireasă

0
3803

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti….a fost un loc în Vrancea, unde ielele dansau în hore noaptea și cel care a fost curios să le vadă și-a găsit sfârșitul la marginea unei păduri. Ielele sunt duhuri în chip de fete tinere, 3, 5, 7, 9 sau 12 la număr, de o frumusețe uimitoare, ce dansează noaptea în horă pe câmp și cel care le vede, orbește. Cel care le ascultă, surzește. Cel care intră în jocul lor, moare. Am cunoscut povestea ielelor, cât și locul unde acestea jucau, prin intermediul lui Vasile S., în vârstă de 74 de ani. Vrâncean get-beget, știe din anii de tinerețe, când lucra la Ocol, că în poienița de lângă Poiana Bozioarei, exista un cerc mare unde nu creștea iarbă pentru că au jucat, sau încă mai joacă, ielele.

Vasile S. trecea pe acolo aproape zilnic, împreună cu doi colegi, să marcheze copacii. Știe de la ai lui părinți și bunici că ielele, vrăjitoarele îmbrăcate în rochii de mirese, dansează noaptea și în zile de sărbătoare, în hore. Și fac o horă mare, unde nu mai crește iarbă, locul rămânând bătătorit. „Cum am apucat și noi din bătrâni, era o poiană mică, unde era un rotocol, ca o horă mare. Nu creștea iarbă deloc în rotocolul ăla. Îmi povesteau și mie bătrânii că acolo jucau ielele. Erau ca un fel de mirese. Un fel de vrăji, de vrăjitoare. Se adunau noaptea și dansau în horă și pe locul ăla, unde călcau ele, nu mai creștea iarbă. Rondul făcut de ele era mare, cam de 10 metri și era rotund perfect. Acolo nu creștea iarbă nici primăvara, nici vara, în niciun an. Era pământul bătut. Iarna nu jucau, pentru că pe locul ăla era mereu zăpadă“ , povestește Vasile S.

Dansatorul din hora ielelor, găsit mort în poieniță

Tot Vasile S. mi-a povestit că un pic mai sus de acest loc, este o cruce de lemn și că o persoană a fost găsită moartă după ce ar fi pândit noaptea, să vadă dansul ielelor, ba chiar ar fi jucat în hora lor. Se spune că ielele l-au lăsat să joace cu ele, însă la sfârșit, i-au luat viața, ca să nu poată povesti la nimeni ce a văzut. Vasile S. nu a știut să-mi descrie exact ce sunt ielele, dacă sunt ființe malefice sau bune. Dar crede că sunt malefice de vreme ce a murit acel om care s-a dus să joace în hora lor. „Pe ele nu le-a văzut nimeni, niciodată, însă tot așa din bătrâni, se spunea că cel care le-a văzut dansând, a fost găsit mort, un pic mai sus. Tot așa, se spune că ar fi dansat în hora lor, nu doar că le-a văzut. Că după terminarea ritualului, frumoasele pădurii i-ar fi luat zilele ca să nu poată povesti ce a văzut și ce a făcut. Chiar acolo este o cruce de lemn. Se pare această nebunie a lui de a vedea în carne și oase, ielele, acele femei îmbrăcate cu rochii de mirese, frumoase ca niște năluci și cu coronițe în păr, i-au adus sfârșitul. Nu știu exact cum arată, dacă sunt rele sau bune. Dar eu cred că sunt rele, sunt niște duhuri rele de numai crește iarba în niciun an. Hai, că nu creștea o dată, nu creștea într-un an, 2, 5, 10 dar de ani și ani, acolo nu mai creștea iarba. Găsești mata undeva la magazin vreo substanță cu care să dai pe iarbă să nu mai crească atâția ani? Nu găsești, deci e clar că e ceva rău în asta. Și în plus de asta, nu poți bătători pământul chiar într-un cerc perfect“, a mai spus Vasile S.

Oamenii și-au găsit sfârșitul în râpă

Omul nu a mai trecut pe acolo de mult timp, până când, la insistențele mele, m-a însoțit. Mi-a spus că îi era teamă ori de câte ori trecea pe acolo. Trecea doar ziua. Niciodată noaptea și niciodată în zile de sărbătoare. Am plecat din Dumitrești, am luat-o înspre Chiojdeni, am ajuns la Tulburea, apoi am făcut dreapta, pe drumul spre Lojnița, iar la intersecția cu drumul Mohârțarilor, am făcut iar dreapta. Drumul este unul abrupt și greu de parcurs cu o mașină obișnuită. Așadar, am folosit o mașină 4×4, înălțată. Dealurile și râpele din marginea drumului îți taie răsuflarea. Undeva pe drum, am văzut 3 cruci una lângă alta. Aici, cu ani în urmă, o mașină cu porumb ce venea cu săteni de la muncă, s-a prăvălit în vale, iar oamenii și-au găsit sfârșitul sub roțile camionului. Mai sus, din satul Rotăria, pe unde am trecut, mai sunt doar câteva case.

Ajunși pe coama dealului, la fântâna lui Radu Bocu, nu am făcut dreapta spre Motnău, ci am ținut stânga spre Dealul Mohârțarilor. Copacii de odinioară, înalți, au fost tăiați, iar în locul lor a rămas lăstărișul care mai să acopere tot drumul. Cu greu am trecut prin păduricea de lăstari până să ajungem la un drum mai bun. Urmându-ne drumul de pământ, am lăsat în partea dreaptă Poiana Mogoșului, ca după câțiva kilometri de drum ceva mai bun, să dăm de Poiana Bozioarei. Ne-am oprit la fântâna lui Alexandru Blidaru, din Poiana Bozioarei, însă cea veche, cu cumpănă de lemn și tron de stejar, a putrezit, iar în locul ei au fost puse niște tuburi de ciment. Pe scurtătură, spre poienița unde joacă ielele, nu am putut să o luăm, deoarece mărăcinii și vegetația aproape că au ocupat drumul. Am cotit un pic la stânga, pe drumul ce șerpuia spre Grădinile lui Datcu, după care, am făcut dreapta în loc și am urcat pe platoul dinaintea poieniței. Am oprit, am lăsat mașina și parcă ne-a trecut un fior pe șira spinării, știind că aici, la câțiva metri mai jos, nălucile pădurilor se prind în horă. Sau poate încă mai dansează și acum. Cine știe? Cine are curaj să stea acolo noaptea și să urmărească ce se întâmplă?

Râset de fete…

Vasile S. încerca să scurteze discuția acolo, spunându-mi să fac repede o poză, două și atât, să plecăm mai repede. Ce-i drept, nici eu nu aveam de gând să zăbovesc prea mult. Nu știu cum mă vedea nea Vasile, însă eram foarte speriată. Credeți-mă că auzeam ca un râset de fete. Voci diferite, ce râdeau. Doamne…și acum mă trec acei fiori. Nu am reușit să găsesc unghiul potrivit pentru fotografii, pentru că asta însemna să mă îndepărtez de nea Vasile și sub nicio formă nu o făceam. Mi-a mai spus ceva nea Vasile cât făceam pozele, dar nu am auzit ce. Auzeam doar bla bla bla și râsetele…ce cred că veneau din imaginația mea bogată. Asta spun acum, că sunt teafără și scriu din fața calculatorului. Însă ce am simțit acolo…„Erau luni, când treceam pe aici zi de zi, că ne duceam în sus, la marcat când eram angajat la Ocol. Eram mereu în echipe de 3 oameni. Cu mine, mai erau nea Neculai B. și Ion C.. Ne duceam să marcăm unde avea brigadierul R. treabă cu noi, sau când ne chema pădurarul Costel S. la cosit sus la Târala, la Bozioara, sau la Crucișoara. Toți care treceam pe aici, știau aceeași poveste. Că aici au jucat sau încă mai joacă ielele. Deși eram bărbați în putere și eram mereu toți 3, totuși ne era frică să trecem pe aici. Treceam doar ziua. Pentru că știam de la bătrâni că ielele joacă doar noaptea sau în zi de sărbătoare, dar noi de sărbători nu lucram, așa că treceam pe acolo doar ziua, cu inima la gât. Chiar și acum, după atâta timp de când n-am mai trecut pe aici, încă îmi este frică. Nu aș vrea să dureze prea mult până faci câteva poze. Fă-le repede și hai să ne întoarcem“, mi-a spus Vasile S. , exact de la fața locului.

Locul unde joacă ielele, un colț de Rai la marginea unei păduri întunecate

Vasile S. mi-a spus că nu a mai auzit de un alt loc unde să joace ielele. Nicăieri în Vrancea. Și el chiar știe multe, pentru a cutreierat toate pădurile din Vrancea și a stat de vorbă cu zeci de oameni. Îi place să povestească, îi place să afle cât mai multe legende, cât mai multe povești din locuri uitate de lume. Și chiar s-a interesat dacă știe altcineva de un alt loc ca ăsta de la Bozioara. Locul acesta, unde joacă ielele este la marginea unei păduri mari de stejar. O pădure rece, întunecată, cu stejari bătrâni ce se cunosc după circumferința trunchiului. Dacă Vasile S. s-a întrebat vreodată de ce ar fi ales ielele acest loc, și-a răspuns după închipuirile sale. Că pădurea de stejari era una neumblată, nu o străbătuse nimeni de teama întunericului din ea și pe poiana unde jucau, sau mai joacă ielele, este o priveliște asemănătoare unui colț de Rai.

Pentru că este foarte sus acest loc, ai impresia că ai ajuns cu capul în nori. Aerul e proaspăt. În față, exact cum te uiți la cercul făcut de iele, se vede cerul de un albastru pur, fără urmă de nori. În stânga, pădurea întunecată de stejari, pe cât de înfricoșătoare, pe atât de uimitoare, în spate, platoul Poienii Bozioara, iar în dreapta, un drum bătătorit. Dar oare de cine? Oare cine mai cutreieră în aceste locuri? Să fie oare ielele? Oare cine să bătătorească un drum ce duce într-o pădure întunecată chiar și ziua? Poate toporatorii pădurilor care nu știu de frica ielelor, pentru că lemnul tăiat din pădure este mai valoros decât poveștile spuse de bătrâni. „De când sunt eu, nu am mai auzit de un alt loc ca ăsta. Și nici nu am mai auzit vorbindu-se despre un alt loc unde să fi jucat ielele. Doar aici la Bozioara, atât. Crede-mă pe cuvânt că am umblat prin toate pădurile din Vrancea. Mi-au mers picioarele astea, de mă mir cum de le mai am. De la 12 ani, de când mă duceam cu tatăl meu în păduri, până la 56 de ani când m-am pensionat pe caz de boală, am fost peste tot. Și am stat de vorbă cu oameni bătrâni care știau multe povești frumoase despre oameni, despre locuri, despre animale. În jos de locul ăsta, unde este plantația de pini a pădurarului Niță, era poiană și dincolo. În pădurea asta de stejari, copacii erau mari, aveau chiar și un metru în diametru. Erau bătrâni tare, dar acum văd că nu mai e ce-a fost.

S-au defrișat. Atunci când treceam eu pe aici, pădurea era neumblată, poate că de aia au ales acest loc ielele. Văd totuși că drumul ăsta bătătorit intră în pădure și s-au tăiat copaci mulți. Se văd urmele de Taf-uri. Cred că cei care taie lemnele de aici, ori nu știu povestea despre iele, ori nu cred în spusele bătrânilor. Banul după lemne cred că îi întărește“, spune nea Vasile râzând în timp ce ne depărtam de acel loc. Am mărit pasul și ne-am urcat în mașină, auzind în continuare râset de fete tinere și hăit de horă, însă ne-am spus amândoi că totul vine din capul nostru. Oare așa să fi fost? Am lăsat în urmă Poiana Bozioarei, am trecut prin Poiana Târalei și am coborât pe drumul Vulturului pe Valea Motnăului în jos.

Pădurea cireșilor din Găloiești, un alt loc perindat de „zânele“ malefice?

În Poiana Cireșilor, așa cum o denumesc locuitorii din Găloiești, comuna Dumitrești, se pare că ar mai fi 3 sau 4 locuri unde ielele dansau. Mărioara, care acum are 64 de ani, mi-a povestit de locul ăsta, așa cum a auzit și ea de la părinții ei. Terenul lui Victor Ț., spus și terenul boierilor, a fost luat de primărie și pe el era un adăpost pentru 2 tauri și 20 de berbeci, ai comunei, ce erau folosiți pentru montă. Tatăl ei, Năstăsache Bălan, se ocupa de creștere lor și Mărioara, copil fiind, trecea mereu pe lângă acele locuri cu tatăl ei. Când ajungea în acel loc, era avertizată de părinți, să nu cumva să calce pe locul ăla bătătorit, pentru că acolo au dansat ielele. Știa că nu are voie, dar nu mai multe. Era copil cuminte și ascultător și atunci se gândea că dacă părinții, care o iubesc cel mai mult, i-au spus asta, înseamnă că știu ei ce știu. Nu i-a contrazis niciodată și îi asculta.

Pe lângă ea, mai erau și alți copii de vârsta ei, și toți ocoleau acele cercuri unde iarba nu era crescută. Erau cercuri rotunde, parcă făcute cu compasul. „Eram mică și știu de la părinți că trebuia să mă feresc de cercurile unde nu creștea iarbă. Însemna că pe ele au jucat ielele și sunt ceva rău. Atunci nu puneam prea multe întrebări, am crescut de mică cu gândul că acolo e ceva rău și nu am fost curioasă să aflu mai multe. Cine s-a gândit că peste ani și ani o să apară ziarele astea și trebuie să știu mai multe informații? Dacă știam că o să mă întrebe cineva, poate că întrebam și eu mai multe. Dar eu am fost cuminte la părinți, nu le-am făcut necazuri și îi ascultam. Și eu și copiii care mai erau cu mine, mai mari, sau de aceeași seamă, ne jucam pe lângă cercurile alea. Îmi amintesc că an de an, înăuntrul cercului, nu creștea iarbă. Bine, nu că nu era deloc. Era cam de două, trei degete, dar restul ierbii era mare, erau înalte bălăriile. Și avea și altă culoare iarba aia din cerc. Era verde, verde. Un verde închis așa. Dar sincer, nu am auzit niciodată pe cineva că ar fi murit din cauza lor, sau altceva. Mai știu că ielele jucau doar noaptea și uneori de sărbători. Nu le vedea nimeni. Doar urmele lor le vedeam. Era clar că tot calcă cineva iarba de acolo, de nu mai creștea ca în celelalte părți. Nu mai știu dacă erau 3 sau 4 cercuri, dar erau mari“, a povestit Mărioara.

Pentru mine a fost o experiență cu dublă însemnătate. Mi-a plăcut că am aflat lucruri interesante pe care puțini le cunosc, că am admirat peisaje ce nu pot fi descrise în cuvinte și că am petrecut ceva timp cu un bătrânel simpatic care știe o grămadă de povești și legende despre pădurile Vrancei.

Dacă m-aș întoarce la poienița unde joacă ielele, de lângă Poiana Bozioara, nu știu să vă spun acum. Dar vă las pe voi, cititorii, să decideți, mai ales cei dornici de senzații tari și adrenalină, dacă sunteți dispuși să faceți o călătorie până acolo și să povestiți din experiența voastră și altora.

Și vă mai spun ceva! Să aveți grijă cum vă purtați în poiană, că spiritul ielelor încă bântuie, iar dacă le vedeți…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here