GALERIE FOTO: Colțul Mihaelei. Casa lui nea Mihalache

0
1021

Nea’ Mialache de fapt, cu „h mut” ca în franceză, pentru că toată lumea așa îi spunea: nea’ Mialache. Casa e foarte veche acum, abia se mai zărește prin hățișul de arbori și tufișuri. Mereu am avut impresia că aşa cum stă, la poalele lui, ar căra în spate tot dealul cu salcâmi, cu tot cu cimitirul din vârf. Privind acum la acoperișul de tablă veche vopsit într-un roșu prea viu, apoi la agudul devenit auriu şi mai sus, la crucile semănate în deal, imaculate, tăcute, nu pot să știu cine a încurcat rostul aici, cu atâta amestec de resemnare şi culoare.

Când eram mică mergeam la școală traversând gârla cu pasul și apoi, pe cărăruie, urcam încet pe lângă casa lui nea Mialache… În primăvară poteca respira parfumul salcâmilor de pe deal. Pe partea stângă – pajiști cu vișini înfloriți și iarbă minunată stropită zdravăn cu păpădii, pe partea dreaptă – cea mai frumoasă alee cu liliac înflorit pe care am văzut-o vreodată!

Oamenii din sat spun că urmaşii lui nea Mialache s-ar ocupa acum de casă și ar avea planuri mari:

„Vom tăia bradul, nu crește nimic pe lângă el!”

„Vom curăța panta de tufișuri!”

„Dacă n-om mai putea, vom vinde!”

Mi-a trebuit mult timp să înțeleg că până la urmă toate trec, toate-s schimbătoare și trec… pentru că nu-mi puteam imagina deloc felul cum ar arăta drumul meu spre biserică fără aleea de liliac, fără plopul cel mai înalt din sat sau fără bradul uriaș din grădina lui nea Mialache.

Poteca va fi poate asfaltată, pajiștile vor fi semănate cu vile de vacanță, până și bradul de lângă tabla prea roşie nu va trăi veşnic. Case vechi cu pridvor de lemn şi obloane scorojite au dispărut în sat una câte una… şi-au urmat încet bătrânii, străbunii, pe cei care au luat, când le-a venit rândul, calea cimitirului din deal.

În locul ulițelor căptuşite cu iarbă – astfalt neted ca-n palmă. În locul fântânilor cu roată şi căldare de lemn – robinete şi țevi sclipitoare.

Nimeni nu poate sta în calea schimbării, nici măcar cele mai vechi năravuri n-au cum să încremenească, e în ordinea firii să ne împăcăm cu asta, e un drum fără întoarcere. Case, locuri, oameni, obiceiuri, toate se vor schimba.

Un singur lucru va rămâne acolo, la locul lui: gândul că aparținem acestor locuri şi credința… şi biserica veche, cu vechiul cimitir aşezat acolo sus, ca pe acoperișul satului, cu crucile lui albe semănate pe deal, imaculate, tăcute.

Imagini şi text – Mihaela Trifan

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here