O străduță mică… la prima vedere pare aproape neînsemnată, îngustă dar cu trotuare largi, apărate de coloane verzi de gard viu și minunați cireși japonezi străjuind pe părțile laterale. Dintotdeauna a fost o stradă animată.. Dimineața, foarte devreme, strada e împânzită de cei care merg spre lucru, un adevărat du-te-vino… cum se întâmplă într-un orășel mic, la acea oră majoritatea trecătorilor se cunosc și se salută.
Nici nu sare bine soarele de-o palmă printre blocurile înalte, că încep să apară unul câte unul „localnicii străzii”, comercianții.. și asta e așa de frumos! De ce? Pentru că toți, dar toți, ca la o comandă, deschid larg ușile magazinelor, lăsând parcă soarele dimineții să intre liber în „casă”, în „suflet” mai degrabă…
Și imediat începe campionatul de măturat și lustruit geamuri și udat florile din dreptul fiecărui magazin, e o imagine care te încarcă de liniște, speranță, de gândul că după alte toate, viața merge înainte.
Fiind încă dimineață, acum e vremea pentru mame, tați sau bunici care-și duc copiii la grădiniță. Odată cu ei vezi și școlarii, liceenii, toți grăbiți să ajungă la ore. După ei, ceva mai târziu, apar pensionarii, cu ritmul lor, încetinit de anii adunați, prea mulți și deseori prea grei. Pașii lor ating trotuarul cu grijă, parcă ar vrea să nu deranjeze cumva ordinea lucrurilor…
Mai sunt domnișoarele care ies la plimbare în pantaloni scurți de jeans, superbele lor picioare bronzate atrag priviri ca la comandă… apoi elevii care mai trag uneori chiulul de la școală, pirande cu fuste colorate însoțite de bulibașii lor cu pălărie și de droaia de puradei, sau tot felul de pierde-vară pe care-i vezi zilnic străbătând strada de la un capăt la altul.
Și tot așa, până seara târziu, strada nu are timp să se odihnească sub atingerile atâtor pași… Tălpi ușoare de pantofi sport sau uzate de prea multă alergătură, tocuri fine, elegante, ce fredonează pe astfalt parcă o melodie ritmată, sandale cu mărgele sau flori colorate, șlapi nostalgici după plaja abandonată de curând sau pantofiori mici-mici, din poveste, care conduc temători primii pași ai vreunui pitic…
Nu-i un lucru ieșit din comun: aici, sâmbăta foarte devreme, poți să vezi domni cunoscuți ieșind pe ușa frizeriei, iar la clubul elegant din capătul străzii poți vedea seara persoane foarte cunoscute, VIP-uri locale, poposind din mașini extravagante…
Strada cu porumbei… o cunosc atât de bine… Cu asfaltul trotuarelor sfărâmat pe alocuri, cu magazinele care și-au schimbat fața de multe ori în atâția ani, dar mai ales cu oamenii ei, cei care lucrează acolo de mult timp, cei pe care ajungi să-i vezi ca pe niște persoane foarte apropiate, pentru că sunt în preajma ta în fiecare zi. Fără să vrei, colegialitatea se transformă într-un fel aparte de prețuire și mai ales în respect.
Am pășit pe străduța asta primavara, când cireșii explodau de floare și iarna, când toată lumea era ieșită ca pe șantier cu lopețile, „la zăpadă”… vara, când asfaltul se topea sub caniculă sau toamna, când copacii își alungau frunzele sub ploaia rece.
Dimineți vesele cu soare jucăuș sau invadate de o tristețe numai de mine știută, pe toate le-am trăit aici, pe strada unde porumbeii se amestecă printre pașii trecătorilor, ca apoi să-și ia zborul și să planeze deasupra noastră, încercând parcă să ne vegheze.
Foto şi text – Mihaela Trifan
În imagine – cireşii japonezi pe strada Ştefan cel Mare din Focşani
