Banii sunt făcuți să circule! Este o maximă pe care mulți dintre noi o știm; dar ce facem atunci când unii comercinați sau chiar și clienți nu aplică această practică de fiecare dată? Monedele de 1 și 5 bani nu sunt primite la magazinele de cartier pe motiv că … „Ce să fac cu ele? Clientul nu mi-i ia și rămân cu ei în casă…“. Aceasta este replica pe care o auzim cu toții aproape de fiecare dată când încercăm să plătim cu ei. Sau: „Du-te, domnule, la supermarket, că acolo vi-i ia!“.
Atunci ce facem cu acești bani? „Pe ăia de 1 ban îi strâng într-un borcan, pe ăștia de 5 bani îi mai dau la magazine… “, spune o doamnă care își bea cafeaua de dimineață la umbră în parc.
„Există așa ceva?‟
Am întrebat și tinerii ce fac cu monedele de care toată lumea pare să fugă. Un băiat mi-a spus că a încercat o dată să-i dea unui om de pe stradă: „Mi i-a aruncat în stradă și mi-a spus că sunt mai sărac decât el“, povestește, mai mult râzând, binevoitorul. Un altul spune că nici măcar nu îi primește de fiecare dată când se duce la cumpărături: „Doar dacă îi cer eu, mi-i dă… Uneori îi mai iau și pe cei de 1 ban“.
Mulți oameni au crezut că nici măcar nu se mai fabrică sau că nici nu există astfel de bani. „Ce cumperi cu ei, domnișoară?! Eu îi arunc, îmi încarc portofelul degeaba“, strigă un domn care ocupă o bancă de pe trotuar pentru a prinde câteva raze de soare pe trupul alb ca varul. Puțin mai departe, un bărbat cerșește mila oamenilor având în mână mai multe bancnote de 1 leu acoperite de una de 10 lei: „Tu ceri cu banii în mână?! Ia dă-mi și mie“, îl necăjește un bătrân, care așteptă microbuzul la umbră, în stație.
„Șmecheria“ x,99 lei!
Cu toate că multă lume fuge de acest măruțiș aparent fără nicio valoare pe piață, magazinele, supermarket-urile și chiar piețele apelează la o strategie de marketing pe care am numit-o „afacerea x,99 lei‟, astfel că, la nivel de subconștient, clientul are impresia că plătește mai puțin. Nu dăm 10 lei pe un produs, ci 9,99 de lei… Problema este că uneori nu primim rest, și uite așa am fost ușor păcăliți.
Evident că nu sărăcim de la 1 ban sau 5 bani pe care nu-i mai primim rest, dar nu sperăm noi la o lume mai bună? O lume cinstită? „Sunt niște hoți!!!“, spune, accentuând cuvântul „hoți‟ cu o putere a vocii pe care doar tenorii o au, un bătrân, care continuă: „La raft este un preț, și la casă îți spune altul… De ce? Nu sunt tot bani? N-am muncit pentru ei? Dacă mă duc să iau o pâine nu mi-o dă dacă nu am 10 bani… Vă dau un exemplu, așa… ca fapt divers“, continuă el.
Mâncarea, apa, hainele… totul costă x,99 sau x,86 de bani, dar mulți se îmbată cu apă rece, așa cum spune o vorbă din bătrâni. La un supermarket mi-a sărit în ochi o „super-ofertă“: detergent de vase redus de la 4,99 lei, la 4,60 lei… o adevărată economie la bugetul familiei!
„Ăștia suntem“
Bani, bani și iar bani… este ciudat cum aproape toți fugim după ei, dar mulți ne ferim de cei care nu au nicio valoare, cum este cazul „cenușăreselor“ de 1 și 5 bani. „Pe ăia de 1 ban îi strâng într-un ceaun de cupru…. cred că are vreo 5 kile… Îi ține soțul de frumusețe“, îl pârăște doamna care este însoțită de soț la plimbare prin centrul orașului.
Într-una din zilele trecute am simțit pe piele mea ce înseamnă să fii „certat“ de vânzătoarea de cartier… M-am dus să-mi cumpăr o apă pentru care trebuia să plătesc 2,49 de lei, i-am dat banii, dar vânzătoarea m-a întrebat: „Nu aveți 50 de bani? “, i-am răspuns că nu. „Atunci rămâneți datoare cu 10 bani, pentru că eu nu accept măruntul ăsta. Să-l arunc, ce să fac cu el?“. Degeaba i-am explicat doamnei că prețul are în componență și acei bănuți, degeaba i-am spus că sunt tot bani și că sunt făcuți ca să-i utilizăm, nu să-i aruncăm… vânzătoarea m-a poftit afară după ce mi-a spus și ceva „de dulce“… păcat că nu aveam apă… pentru că mi se făcuse greață.
O femeie cu facturile în mână, abia ce a ieșit de la coadă, spune că este supărată pentru că de fiecare dată cele de la casă îi rotunjesc suma doar ca să nu-i dea rest cei câțiva bani. „Uneori mă pun să cumpăr dero sau benzi cu lipici pentru muște… Da’ poate eu cumpăr ceva de ăia 5 lei, de ce să le dau lor?!“, spune femeia.
Zilele trecute, un bărbat a venit la redacție, supărat fiind că vânzătoarea de la un chioșc din apropiere a refuzat să-i vândă copilului o pungă de covrigei de 80 de bani deoarece plătise cu monede mici. Omul spune că a mers personal la chioș să discute cu vânzătoarea, dar… a plec așa cum a ajuns.
Prin urmare, băncile rămân aproape singurele instituții la ușile cărora oamenii se prezintă cu măruntul. „M-am gândit să-i pun într-o pungă și să-i duc la bancă, trebuie să mi-i primească și să-mi dea de 10 sau 50 de bani“, spune, mai mult în șoaptă, ca și cum mi-ar încredința un secret de familie, un bătrân cu o borsetă pe care o strânge în mână: acolo are 1 leu să-și cumpere cafea, cel puțin așa zice el. „Dacă n-au ce face cu ei, să astupe găurile de pe drumurile publice“, strigă și un șofer supărat.
În borcan la gunoi, sau într-un colțișor din portofel, monedele de 1 și 5 bani își „plâng“ soarta, deși există. Oamenii preferă să le dea uitării și să le abandoneze ca pe o pereche de pantofi stricată, roasă de șoareci și scorojită… Suntem săraci doar când vine vorba de milioane, mărunțișul nu este ceva cu care să ne batem prea mult capul, cel puțin unii dintre noi.
