De ce ne mor singuri bătrânii?

Mass-media prezintă mai mereu diferite știri despre bătrâni găsiți morți în propria locuință, curte, anexe ale gospodăriei… În urmă cu ceva timp, ne-am găsit unchiul decedat în locuință, mătușa a decedat în urmă cu câțiva ani. Copiii sunt plecați în afara țării, nepoții pe la facultate, fiecare cu viața lui.

Mă întreb unde greșim, de ce îi uităm?! De ce uităm? Suntem atât de grăbiți să fim, să avem, să adunăm și la final să nu mai fim. Asta au făcut și bătrânii noștri o viață, au adunat pentru noi. Ne-au născut, ne-au crescut, iar noi am hotărât că nu e suficient, că deși au agonisit o viață, nu au agonisit nimic pe placul nostru.

Ce facem noi? Procedăm la fel. Muncim să avem, nu să trăim, adunăm să lăsăm.

Dar oare cui vom lăsa, oare vor fi pe placul copiilor noștri?

Chiar dacă nu le vor fi necesare copiilor noștri sau le vor fi, ei nici măcar nu vor fi lângă noi pe patul de moarte atunci când cu ultimul suflu ne (și le) înșirăm averile, avuțiile și ce le-am lăsat. Ne naștem cu nimic și plecăm cu mai puțin.

Oare de ce ne uităm părinții?!

Oare de ce ne uităm bunicii?

Oare ei cum au făcut de nu ne-au uitat niciodată?

Oare unde ne îndreptăm? Odată cu decesul unchiului meu am realizat cât suntem de trecători, asta am realizat și când mi-am înmormântat tatăl, dar în viteza mea prin viață, am uitat repede. Voi uita și acum, până când mă vor uita și pe mine copiii mei.

Iubiți-vă părinții, nu vă fie teamă să îi îmbrățișați, nu vă fie lene să îi vizitați, să îi sunați, să le vorbiți…

Mama rămâne mamă și te va asculta oricât de obosită ar fi, bunicii ne rămân bunici, iar familia ar trebuie să ne rămână familie. Poate mamaia nu știe cum se pronunță CEO sau manager sau… Însă nici tu nu știai când ea te susținea să faci primii pași, când te spăla, când îți bandaja rănile. Și pe ea o zoreau treburile gospodărești, dar întodeauna avea o vorbă bună, o mângâiere, un dulce ascuns printr-un colț al dulapului.

Doar astăzi îi aveți, sunați-i, îmbrățișați-i, iubiți-i!