GALERIE FOTO: O călătorie de neuitat în istoria Focșaniului! Clădiri superbe, în fotografii din Arhivele Naționale Vrancea

1
3152

Un călător nu foarte interesat de micile oraşe din provincie, dar aflat cu treburi mai mult sau mai puţin importante prin Focşaniul nostru interbelic, nu ar fi avut cum să nu fie puţin curios în legătură cu ceea ce observa în stânga sau dreapta diligenţei sale. Dacă să zicem că ar fi intrat în târg dinspre Bucureşti, ar fi găsit în locul întregului cartier de blocuri denumit azi Focşani Sud un imens islaz pe care doar o singură construcţie putea reţine atenţia acestuia şi anume Mausoleul Eroilor, cel aflat şi astăzi  aproape nemodificat. Mai putea vedea pe drum către târguşorul din faţa sa, de-a stânga şi de-a dreapta sa cazarmele regimentelor ce funcţionau la noi în urbe, fie că era vorba de 10 Dorobanţi, de 11 Artilerie sau de altele. După ce trecea de acestea, călătorul intra pe  Bdul Carol I, azi numit Bdul Unirii. Imediat în stânga găsea edificiul impozant al Diviziei a 6 a infanterie, azi Centrul Militar Zonal.

Mai departe şi tot pe stânga, ascunse după pomi, verdeaţă şi cu stejarul secular protector în spate se iveau casele lui Duliu Zamfirescu şi Tănase Scatiu, acesta din urmă  ştiut în localitate pe numele adevărat Simionescu Râmniceanu, dar devenit, datorită imaginaţiei creatoare a vecinului său, personaj de roman de talie naţională.

Mergând tot înainte, pe dreapta bulevardului apărea Biserica lui Robescu, aproape la fel de neschimbată şi azi, apoi casa arhitectului Mincu şi, lângă Big-ul central de azi, se înălţa palatul bogatei familii Robescu, vândut statului şi folosit drept sediu de poliţie.

În acest punct, în intersecţie se mai uita o dată pe unde a venit, apoi observa cum în stânga se desprinde strada Ghergheasa, azi Unirea Principatelor, şi în dreapta strada care în prezent se cheamă Maior Gh. Pastia, în cinstea marelui nostru filantrop. Mai departe, actualul Bulevard al Unirii continua cu fosta stradă Mare a Unirii, şerpuită printre case şi instituţii, dar călătorul o părăsea o secundă pentru a admira Piaţa Unirii, unde, dacă avea noroc, putea găsi o paradă sau ceva de acest gen.

Rotindu-și ochii prin zonă observa Primăria Comunală, cu Borna de Hotar, Ateneul Popular, Biserica Sf. Ioan, cea mai mare unitate de credit, Banca Economia, statuia originală a lui Duiliu Zamfirescu şi superba Grădina publică de odinioară. Dacă avea puţin timp, vizitatorul intra pe aleile parcului minunat de altădată, la care în fiecare zi un neamţ de toată isprava, Herman Petrus, în calitate de grădinar șef al oraşului lucra cu multă pricepere şi interes. În răcoarea de aici se putea odihni pe o bancă, lângă lac sau lângă statuia unei personalităţi locale, Gheorghe Apostoleanu ori, şi mai sigur, putea consuma câteva halbe la chioşcul amenajat  într-o latură. Dacă al nostru călător era o doamnă, probabil că sărea peste acest lucru, dar nu obligatoriu, deoarece o halbă cu bere rece nu era un capăt de ţară nici măcar pentru reprezentantele sexului frumos.

După acest mic repaus, nu mai era timp de zăbavă şi pe strada principală, adică pe Mare a Unirii, se îndrepta către centrul comercial cel mai important al urbei, adică Hala oraşului sau Piaţa Moldovei de azi, mergând prin aglomeraţia specifică, cu larma inevitabilă, cu mulţimea de dughene pe stânga şi pe dreapta, astfel drumul fiind parcurs pe nesimţite, până la bifurcaţia cu strada Republicii. Din acest punct, călătorul avea mai multe opţiuni, se putea odihni la hotelul Bristol din apropiere, cel mai cochet stabiliment de acest fel din Focşani, sau putea rezolva unele afaceri la Hala veche a târgului, trecând pe lângă clopotniţa deosebită a Bisericii Domneşti, uitându-se o secundă la ceasul din vârful ei pentru a-şi drămui timpul rămas.

Tot din acest perimetru, călătorul nostru, pentru a ieși din oraș, avea posibilitatea de a alege una din trei posibile variante, aşa că după o noapte de odihnă putea purcede de exemplu către Gara târgului, cea care a fost demolată în 2002. Dar în drum către ea nu avea cum să nu treacă pe lângă hotelul Faniciu de pe strada Liniştei, pe lângă statuia lui Săveanu şi fosta Direcţie a Muncii putea admira frumoasele case armeneşti din zonă, dintre care cea unde se află Muzeul de Istorie era cea mai sclipitoare şi aerisită. Putea arunca un ochi şi la Biserica Armenilor precum şi la cele două şcoli ale comunităţii, în picioare şi azi. În fine, la gară, avea ocazia să verifice din nou cum se încadra cu timpul de la ceasul din frontonul edificiului pentru a decide daca aşteaptă trenul pe peron sau mai are ceva timp să se mai plimbe prin împrejurimi.

Dacă drumul călătorului către staţia CFR urma strada Ștefan cel Mare, avea de văzut aici şcolile evreieşti, demolate în prezent şi înlocuite tot cu o unitate de învăţământ anume Școala nr. 9. În condiţiile în care călătorul nu prefera mersul cu trenul, din centrul oraşului unde l-am lăsat, adică din Hala  Moldovei, putea alege să iasă din oraş pe la bariera dinspre Mărăşeşti, dar pentru acest lucru o lua pe strada Republicii înspre est, pe lângă Palatul vechi al Prefecturii, Curtea  de Conturi (Banca Națională), Căminul de Ucenici şi Teatrul Comunal, de unde cotea la stânga, asta dacă nu l-ar fi îndemnat nimeni să vadă superbul Palat de Justiţie, viitorul Muzeu al Vinului, sau Statuia Independenţei din piaţeta tribunalului vechi.

Dacă ar fi mers într-o altă direcţie ar fi observat Oficiul Poştal, fost hotel al membrilor Comisiei Centrale (azi Muzeul Unirii) ori casa unde a funcţionat primul parlament unit al ţării pe strada Comisia Centrală și nu în ultimul rând chiar și Liceul Unirea, situat cam la margine, dar impunător ca edificiu și deosebit ca arhitectură.

Cei care doreau să fructifice orice fel de afacere în zonă, nu trebuiau să rateze Talciocul de azi, fostul Obor de vite din capătul Bd-ului Independenţei, unde puteau încheia unele înţelegeri profitabile. Dar în drum spre acest punct treceau inevitabil pe lângă cel mai vechi spital din regiune, Profetul Samoil, în prezent dispărut, care funcţiona lânga Biserica cu acelaşi nume de azi.

În schimb, acel călător care nu avea mult timp şi nici interes pentru afaceri ori plimbări prea lungi prin oraș, se îndrepta pe Cuza Vodă către nord, trecând pe lângă superba casa a exprefectului Ienibace, pe lângă casa starostelui Pruncu, pe lângă Liceul de fete, azi Cuza, Biserica catolică, statuia unui învăţător din alte vremuri, Gheorghe Rarincescu şi școala pe care a păstorit-o, apoi pe lângă casa Apostoleanu şi Spitalul militar, aflat pe locul unde azi există cel judeţean, călătorul părăsea oraşul, nu fără a arunca o ultimă privire la orfelinatul ridicat din îndemnul milostivei doamne a principelui Cuza, unde a funcţionat institutul de orbi, surzi şi muţi, dar şi Şcoala Normală după care se îndrepta fie spre Mărăşeşti, dacă ţintea Bacăul, dar mai ales spre Tecuci de unde paşii îl puteau conduce către frumoasa capitală de odinioară a Moldovei.

Florin Marian Dîrdală, Arhivele Naționale Vrancea

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here