MEMORIA INTIMĂ A JURNALULUI. Biblioteca de pământ

0
395

Se numea, pe sine, îndeajuns, Vasile. L-am întâlnit într-o seară magică de vară, pe Dunăre. Venisem la pescuit și mă pregăteam să-mi pun cortul, cam între Rachelu și Revărsarea (din județul Tulcea). L-am zărit venind dintr-o parte, pe una dintre cărările minuțioase care coborau la fluviu. Era urmat de câțiva câini dobrogeni de talie mică ce se hrăneau cu șoareci și pește. Umbla în picioarele goale, prin nisipul fierbinte, cu o cămașă descheiată care, din depărtare, era asemănătoare cu o flamură ciudată ce se zbătea în aer. Punea pripoane pentru noapte și privea apa. A salutat cu timiditate și a cerut voie să se apropie. L-am poftit să se așeze și am stat împreună la masă.

Povestea vieții lui era comună și banală. După revoluție devenise șomer. Lucrase în Galați la un combinat care dăduse faliment. Apoi, cum s-a întâmplat cu o bună parte din muncitorii care dădeau apă la moară liberalismului în căutarea vinovaților comunismului, și-a pierdut apartamentul din Țiglina, poziția socială și nevasta. Eșuase odată cu o societate pe cale de dispariție. Atunci când n-a mai avut ce face, a plecat în lume și, din loc în loc, a ajuns pe malul Dunării unde și-a făcut un bordei. Pescuia și cultiva pepeni pe care îi vindea la marginea șoselei dintre Galați și Tulcea.

În zilele următoare, întâmplările mărunte de pe clisura Dunării (ploaia, vânturile, locurile de pescuit, poveștile de pe fluviu, tehnicile de pescuit, câte o bere) aveau să ne facă un fel de tovarăși care găsiseră o formă comună de viață.

Dar întâmplarea care avea să rămână pentru totdeauna în mijlocul universului s-a petrecut într-o zi cu arșiță când m-a invitat la umbră și la pepeni. Modesta lui locuință era săpată în pământ, cu acoperiș din crengi de salcie verde și pelin uscat. Coborai câteva trepte și te trezeai în mijlocul încăperii răcoroase. Mirosea a pământ și rădăcini. Vestibulul colibei era cufundat în întunericul pământului, așa că trebuia să-ți lași vederea să se învețe. O laviță cu așternuturi pe ea, un scaun, o găleată cu apă, un costum de haine așezat pe umeraș agățat pe un perete, câteva vase și tacâmuri așezate pe o măsuță din lemn, alte câteva obiecte răspândite prin încăpere.

Atunci aveam să fac o descoperire pe care n-am s-o uit niciodată. Pe lângă pereții de pământ din care ieșeau firicele subțiri de rădăcini de iarbă, erau teancuri de cărți. Așezate în neorânduială, teancuri mai mari și mai mici. Se găseau acolo, de-a valma, cărțile acelea ieftine din Colecția Biblioteca pentru toți care costau doar 5 lei, volumele impunătoare din colecția Romanul secolului XX de la Editura Univers, tomurile sobre (în alb și negru, ce semănau cu niște rândunele) din colecția Biblioteca de artă de la Editura Meridiane, volumele acelea gingașe de poezie din colecția Lyceum de la Editura Albatros, cărțile tinereților noastre din perioada comunismului românesc, pe care le găseai cu greu prin librăriile patriei, de la Editurile Eminescu și Cartea Românească. Toate stăteau adorându-și stăpânul pentru frumosul lor destin. Din recunoștință, îi țineau companie și îi înfrumusețau sărăcia. M-am gândit: cărțile acelea vor îmbătrâni odată cu el, și vor muri odată cu el. Și ce loc ar ocupa omul acela sărac și singur, care trăia din poame și pescuit, în ierarhiile pământești și cerești, dacă ar fi să credem că oricui îi este dat să ajungă la Dumnezeu?

În ziua aceea, și în cele următoare, am conversat despre cărți. Atunci când concediul meu s-a terminat, ne-am despărțit promițându-ne că o să ne revedem. Mi-a dăruit niște cârlige de pescuit făcute de el, din care astăzi, mai am doar unul pe care îl păstrez ca pe o amintire esențială. Apoi au venit inundațiile din vara anului 2005. Nu ne-am mai văzut niciodată. Indiferența absolută a anotimpurilor pusese stăpânire peste locuri și întâmplările mărunte de pe clisura Dunării.

Din când în când îmi aduc aminte de singuraticul Vasile și biblioteca lui specială. La fel ca și câinii lui, era mărunt, avea părul lung, tăiat pe umeri și umbla cu o cămașă descheiată care, din depărtare, era asemănătoare cu o flamură ciudată ce se zbătea în aer. Răspândea în acele locuri o literatură duioasă care nu va fi scrisă de nimeni, niciodată. Poate numai Dumnezeu îl va aștepta în câmpiile regatului său, unde să-și îngroape cărțile, și oasele înmiresmate.

 

GOIA LILI

goia.lili@yahoo.com

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here