Acuzată de soțul italian de „răpire internațională”, o vrânceancă luptă în instanțe pentru fetița ei de 10 ani

0
2271

Când devii mamă crezi că ai cucerit întreg universul, că ai primit de la natură binecuvântarea supremă și nimeni,  și nimic nu îți va mai lua asta. Până în ziua divorțului, când nu vrei să mai împarți nimic, decât să îți fie lăsat puiul de om lângă tine. Povestea Claudiei este o poveste de film, este o poveste dureroasă, o poveste care doare și o doare. Claudia a plecat în Italia în anul 1999, la câțiva ani și-a cunoscut viitorul soț, de care s-a îndrăgostit. În 2004 s-a căsătorit și nu își dorea nimic mai mult decât să aibă un copil. În toamna lui 2008 a apărut micuța Cristina. Totul părea perfect, până au început certurile în cuplu, cele mai multe fiind după nașterea fetiței. Claudia a sperat totuși că lucrurile vor intra în normal și că este doar o perioadă. Însă certurile s-au întețit. Anii au trecut cu bune și cu rele, dar parcă cu mai multe rele decât bune. În anul 2016 a fost prima intenție de separare, însă Claudia și-a spus că nu poate să renunțe pur și simplu, a încercat să mai dea o șansă căsătoriei lor. Astfel, au apelat la un cabinet pentru a face terapie de cuplu.

Reporter: Cum a reacționat soțul tău, a fost de acord să faceți terapie în speranța că veți repara ceva în relația voastră?

Claudia: La început da, însă după primele ședințe a renunțat. Timpul a trecut pe lângă noi, mama mea a fost diagnosticată cu cancer și eu eram terminată de durere. Însă chiar și așa, am știut că trebuie să fac cumva “curat” și în casa mea. Certurile erau din ce în ce mai dese, ceea ce nu era benefic pentru fetița mea. Nu puteam să o supun la certuri permanente. Astfel, în septembrie 2017, am început demersurile în instanța din Italia pentru procedura de divorț și custodia copilului. Starea mamei s-a înrăutățit, iar eu am fost nevoită să vin în România, am luat-o pe Cristina cu mine. Tatăl Cristinei a fost de acord să vin cu ea, a semnat și o hârtie în acest sens.

R.: A fost de acord să vii cu Cristina, deși erai în plin proces de separare în Italia?!

C.: Da, dar numai pe o perioadă de câteva zile. Din păcate, mama mea era pe moarte, cu fiecare zi ce trecea, ea se stingea și mai mult. Eram conștientă că trebuie să mă întorc, astfel am trimis o scrisoare către instanța din Italia, împreună cu documentele medicale care atestau refuzul meu de a mă întoarce în Italia, în perioada trecută pe hârtii de soțul meu. Eram între ciocan și nicovala, cumva. Fie o las pe mama să moară, fără ca eu să veghez la căpătâiul ei, fie mă întorc în Italia să nu supăr pe nimeni de acolo. Am ales să rămân. Nu am reușit să îmi salvez mama, nu am reușit să mă lupt cu cancerul care pusese stăpânire pe trupul ei firav, însă am reușit să îi stau la căpătâi, să o veghez și să îi vorbesc până pe 13 August, când ne-a învins cancerul, iar ea a pierdut lupta pentru viață.

R: Și totuși, aveai un proces în Italia, cum a fost văzut de instanța italiană, refuzul tău de a te întoarce?

C.: Nu a fost un refuz, am fost nevoită, cancerul mamei nu îmi dădea timp, am fost pe muchie de cuțit, în nici 3 luni după ce am ajuns în România, mama mea a murit. Mă pot înțelege doar cei care au trecut prin asta, cei care și-au îngropat mama. Faptul că nu m-am întors în termenul stabilit de tatăl Cristinei, mi-a dăunat la proces. Pe 7 iunie 2018 am avut termen, deși, cum am spus și mai sus, am trimis documente care motivau șederea mea în România, mai mult de 5-6 zile, cât mi-au fost date de tatăl micuței.

R: Să înțeleg că ai reușit să-l înfurii pe tatăl micuței și să superi instanța?

C.: Da, deși nu acesta mi-a fost scopul și nici interesul. Cristina este cel mai de preț dar de la Dumnezeu, iar binele ei este prioritatea mea. Nu am stabilit șederea noastră în România doar eu, am discutat cu ea și am stabilit împreună.

R: Și totuși, ei ar putea să îți reproșeze că ce discernământ are o copilă de doar 10 ani?!

C.: Cristina este un copil matur, însă îmi rămâne tot copil. Dar am ascultat-o, am făcut fiecare pas cu acordul ei, nicicând nimic forțat și nicicând fără să vorbim. Nu aș face nimic să îmi supăr copilul, binele este cel mai important, cum orice mamă face tot ce îi stă în putință pentru binele copilului ei.

R.: Să revenim totuși la procesul din Italia, ce s-a întâmplat acolo în lipsa ta, a voastră?

C.: Instanța de acolo a privit lipsa mea de la proces cumva ca o insultă, astfel, la termenul din 7 iunie 2018, fetița i-a fost încredințată lui (soțului – n.r.).

R: Ce ai făcut, cum ai încercat să rezolvi situația?

C.: Dat fiind că eram la 2500 kilometri, nu prea aveam cum, am avocat care mă reprezintă acolo, iar dumneaei a făcut toate demersurile și a depus toate documentele. După cum spuneam, după ce am stabilit că vom mai sta o perioadă în România, am făcut demersuri pentru a informa instanța din Italia, dar și pentru a stabili domiciliul provizoriu aici. Astfel, printr-o doamnă avocat de aici, am făcut Ordonață președințială, la primul termen am avut încheiere favorabilă, iar la următorul… din alb s-a făcut complet negru.

R: Cum apreciați că s-a produs această întorsătură?! Cum poate cineva să spună că fetița poate să aibă domiciliul provizoriu în România, iar ulterior să spună că nu?

C.: Nu aș știi să vă răspund, așa a apreciat instanța la acel moment. Pentru mine era ca un alt diagnostic de cancer. M-a cutremurat.

R.: Soțul (nr. tatăl Cristinei) ce a făcut în tot acest timp, avea totuși un document, eliberat de instanțele din Italia, care îi spuneau că fetița voastră, care are dublă cetățenie, italiană și română, trebuie să se întoarcă în Italia. A venit după ea?!

C.: Da, a venit și împreună cu avocatul pe care îl are aici au făcut demersurile pentru executare. Însă la momentul întâlnirii, Cristina a refuzat să plece cu el. Astfel că, datorită refuzului ei, executorul a decis că fetița va rămâne în continuare cu mine.

R.: Când a avut loc executarea?

C.: În 2018, luna septembrie.

R: Și totuși, Cristina avea o viața în Italia, avea prietene, avea școală. Cum s-a adaptat la schimbare?

C.: Ea s-a adaptat cel mai repede, merge la școală, merge la after-school, și-a făcut prieteni și se bucură de copilărie.

R.: Păstrează legătura cu tatăl ei?

C.: Are un telefon doar al ei, vorbește ori de câte ori dorește ea cu tatăl ei. Eu nu o forțez și nici nu îi interzic.

R: Știu că în curând ai termen la procesul de divorț și pentru stabilirea domiciliului fetiței. Cum îți dorești să se finalizeze?

C.: Îmi doresc ca instanța să ne asculte, să ne înțeleagă, stiu că acolo sunt oameni, că vor dreptate și că vor face dreptate pentru mine și pentru copila mea. Pentru ea lupt și voi lupta. Este viața și sufletul meu.

R.: Nu crezi că vor fi voci care vor susține că ai separat copila de tatăl ei?! Că asta îi va afecta creșterea și dezvoltarea?

C.: Nu am separat-o și nu voi încerca să fac din rolul de tată, un rol neutru sau fără importanță. Într-adevăr, distanța este mai mare, dar își poate vizita copila ori de câte ori simte nevoia să o viziteze, să petreacă timp sau să vorbească cu ea. Cristina a fost un copil dorit, a fost un copil făcut din dragoste. Eu am fost mereu lângă ea, i-am stat de veghe noapte și zi, îi voi sta o viață. Tatăl ei este și va rămâne tatăl ei toată viața, nimeni nu le va lua asta, niciodată, cu atât mai puțin eu. Însă copila are nevoie de liniște, are nevoie să fim înțelepți pentru ea, eu nu vreau să o despart de tatăl ei, vreau doar să locuiască cu mine și să mă ocup de creșterea și educarea ei, cu implicarea tatălui.

R: Din câte mi-ai povestit, ai un denunț pentru răpire internațională?

C.: Da, așa este. Deși eu am informat atât instanța, cât și pe el (soțul – n.r.), el mi-a făcut denunț. Este un proces și pe acest denunț în Italia.

R.: Dată fiind îngrijorarea tatălui Cristinei, vis-a-vis de binele copilei, înțeleg că vine des în România și se asigură că este bine și că are tot ce îi este necesar pentru o creștere și dezvoltare armonioasă…

C.: Tatăl Cristinei nu se mai implică financiar în creșterea și educația micuței încă din iunie 2018. Nu avem nici un fel de suport finaciar din partea lui. Însă, eu nu vreau banii din partea lui, îmi voi crește și îngriji fetița cum pot și cum știu mai bine.

R.: Claudia, ai casa ta, muncești? Cum poți să faci față la toate?

C..: Da, am casa mea, sunt angajată. Fetița merge la școală, are activității extracuriculare cum are orice copil de vârsta ei.

R.: Ce vă lipsește și ce ți-ai dori pentru anul ce tocmai a început? Anul trecut a fost unul dureros, ți-ai înmormântat mama, ai trecut prin numeroase procese, șicane. Ce vrei de la 2019?!

C.: Mai mult decât orice îmi vreau copila lângă mine, cu ajutorul lui Dumnezeu mă rog pentru sănătate și pentru dreptate. Când ai copilul la piept, nimic nu mai pare imposibil.

 

Pe Claudia am cunoscut-o la rugămintea unei cunoștințe, însă nu poți să rămâi indiferent, nu poți să rămâi neutru când îi vezi tristețea din privire sau disperarea din glas. Claudia a ales să rămână acasă, în România, alături de Cristina, copila ei de 10 ani. Acum are nenumărate procese în Italia și România. Soțul italian încearcă din răsputeri  să își câștige fiica. Și el și-a spus punctul de vedere în presă, în cea din Italia, unde a declarat că fetița le-ar fi spus asistenților sociali că vrea să rămână cu el, în Italia, conform unui articol din corriereadriatico.it. Potrivit acestui site, italianul a apelat chiar la producătorii unei emisiuni TV, care au trimis o echipă în România. Voi rămâne alături de Claudia și voi urmări cum se va finaliza povestea pentru micuța Cristina și mama ei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here