GALERIE FOTO: Eliza, o dulceață de fetiță. O poveste despre dragoste, nevoi și foc, al cărei final fericit îl putem scrie noi

1
1623

O viață ca o poveste, doar că povestea Elizei nu este una de basm. Este o poveste tristă, este o poveste a oricărui copil care se naște și se izbește de lipsuri. Eliza s-a născut pe data de 6 ianuarie 2017, din povestea de dragoste a doi tineri, mama avea vreo 16 ani, iar tatăl vreo 17. Doi copii s-au trezit cu un copil. Au încercat să o crească, cumva au reușit până Eliza a împlinit 6 luni, până când cei de la DGASPC Vrancea au apreciat că Eliza se află în situație de risc  și au preluat-o în centrul maternal spre a fi data în plasament. Când a aflat Marina, bunica paternă a Elizei, s-a supărat foarte tare și s-a certat cu propiul copil, tatăl micuței. Nu înțelegea cum i-a putut lăsat pe cei de la Protecția Copilului să îi ia fetița. Marina a fost mereu un om muncitor și care chiar dacă nu a avut cu ce, a luptat, a muncit și și-a crescut copilul, chiar și după ce soțul i-a decedat. Am stat de vorbă cu dumneaei pentru a le afla povestea.

Reporter: Ce ați făcut când ați aflat că unica dvs nepoată a fost luată de cei de la protecția copilului?

Dincan Marina: Am fost tare mâhnită, noi suntem oameni simpli, oameni muncitori, poate nu avem studii superioare, dar cum puteam să las copila prin străini? Am muncit o viață, am avut, nu am avut, copilul meu a mâncat, cum să las acum sânge din sângele meu să mi-o crească statul sau străinii? Sunt bună de muncă, mă descurc și pot să mai cresc un copil, trebuie să îl cresc.

R: A fost simplu să o luați pe Eliza acasă, lângă dvs?

D.M.: Simplu nu a fost, ne-am judecat, am demonstrat că pot și că trebuie să mă lase să o cresc, am ajuns cu procesul la Galați, acolo mi-au dat copila. Au înțeles că sunt om simplu, dar voi fi mereu un om care va lupta pentru copilul lui, în cazul ăsta pentru copiii mei.

R: Ați adus-o acasă, de atunci a trecut un an și jumătate, vă este greu, regretați vreo secundă decizia luată?

D.M.: Poate oare o mamă să regrete că își crește copiii? Nu, doamnă, nu regret, copilul meu a fost tânăr și poate nu a știut ce face, mama Elizei la fel. Dar fetița nu poartă vina părinților ei și nu trebuie să sufere prin străini. Acum sunt și eu cu cineva, care îi este ca un adevărat bunic și tată. Nu vine de nicăieri fără să-i aducă ceva fetei.

Copiii cresc dacă sunt ocrotiți, dacă sunt îngrijiți și iubiți. Toți am crescut, cu mai

mult sau cu mai puțin, dar am crescut. Va crește și copila mea, este aerul meu și respir să o văd pe ea mare. După ce am născut băiatul, nu am mai putut face alți copii, poate Dumnezeu așa vrut, să o am pe Eliza și să o cresc. Este fata mea și este sângele meu, nu las un câine prin străini, dar cum să-mi las fata?

R: Unde sunt părinții Elizei acum, tatăl, baiatul dvs, și nora?

D.M.: Băiatul a plecat acum după sărbători la muncă în afara țării, încearcă să își facă un rost. Nora mea este la mama ei, e tot copil, chiar dacă a făcut 19 ani.

R: Știți, noi am aflat despre dumneavoastră, despre familia și povestea dvs de viață, din cauza necazului care s-a abătut în ziua de 24 ianuarie a.c.. Puteți să ne povestiți ce s-a întâmplat?

Începe să plângă și nu își mai găsește cuvintele. Tanti Marina este o femeie muncită, este o femeie care a trecut prin multe și care a reușit să își crească un copil chiar și după moartea soțului, să-și țină o gospodărie și să se judece cu statul (după cum chiar dumneaei povestește) pentru a-și câștiga nepoata, însă în fața flăcărilor mistuitoare tanti Marina a fost ca fără mâini și fără picioare. O încurajez totuși să vorbească și să ne povestească ce s-a petrecut în după amiaza zilei de 24 Ianuarie, când toată România sărbătoarea unirea.

D.M.: Eram acasă, am făcut mâncare și deodată a a început să pâlpăie becul la bucătărie, după care s-a închis televizorul. Omul meu (n.r. concubinul lui tanti Marina) a ieșit să vadă ce o fi. Am zis că sigur nu are cum să sudeze cineva chiar astăzi în zi de sărbătoare. Nici nu a ieșit bine pe ușă că vecinii țipau să ieșim și să ne salvăm. A venit omul în casă, am luat fata și am fugit, era și mama Elizei pe aici, am rugat-o să o țină pe Eliza să pot suna, să îmi salvez casa, munca de o viața era cuprinsă de flăcări, nu știam ce să salvez și după ce să alerg prin casă. Am luat doar actele fetei și ce mi-au dat de la Galați să păstrez fata.

R: Au rămas totuși pereți, a fost noroc sau intervenția celor de la pompieri a fost promptă și și-au făcut datoria?

D.M.: Pompierii de aici de la noi, de la Odobești, au venit repede, au muncit și mi-au salvat din casă, din viață. Când îți arde munca de o viață rămâi fără grai, rămâi fără nimic. Eu am luptat să nu rămân pe drumuri, au venit și pompierii de la Focșani, au făcut tot ce au putut, dar tot nu s-a putut face mare lucru.

R: Au stins focul?

D.M.: Da, au stins focul, măcar nu am mai nenorocit și alți vecini. Dar din cauza apei cu care au stins acoperișul acum au început să cadă tavanele, dar măcar mi-au salvat pereții. Au fost salvarea și lumina mea.

Așa este, pompierii au fost adevărații eroii, focul nu s-a extins la vecini și nu a ars întreaga gospodărie. Însă, cum mai poți să trăiești într-o casă fără acoperiș, fără tavan, din care privești spre cerul liber? Oare sunt de ajuns patru pereți la minus 10 grade? Oare poate alerga Eliza prin cenușă, noroi și tavane căzute? Oare femeia își poate găsi curaj să o ia iar de la capăt când privește spre cerul liber? Oare noi am putea?!

Marina este o femeie muncitoare, o femeie simplă, o femeie care începe să plângă de fiecare dată când o întreb cu ce o putem noi ajuta?

R: De ce aveți cel mai mult nevoie acum?

D.M.: De multe, dar în primul rând de un acoperiș, dar îmi este rușine și să cer doamnă, sunt atâția oameni bolnavi, copii necăjiți, bătrânii pe străzi. Nu știu ce să zic, să cer. Dacă sunt oameni buni, oameni care ar vrea să ne ajute, niște materiale pentru acoperiș, măcar avem pereți, să nu se dărâme și ăștia, să nu cadă și ei, că nu aș mai știi cum să o iau de la capăt.

R: La primărie ați mers, știu de necazul dvs.? Domnul primar Nicolaș știe de ce vi s-a întâmplat?!

D.M.: Da, știu și au promis că ne ajută, e om bun, sigur ne va ajuta domnul primar, cum o face cu toți oamenii.

Momentan, Marina și Eliza locuiesc în casa mamei concubinului Marinei, până vor reuși să își pună iar un acoperiș deasupra capului.

 

Ce îndrăznesc eu să cer pentru Marina și Eliza? Un acoperiș. E mult, cazurile sunt multe și avem mulți necăjiți în județ, mulți copii, adulți bolnavi. Însă noi suntem un județ, oare dacă am pune fiecare câte 5 lei, măcar 5 lei, nu am putea să facem un acoperiș? Eliza merită să trăiască alături de bunica ei. Eliza merită un acoperiș. Marina, care a muncit o viață, merită să nu privească din casă spre cerul liber. Ei merită o șansă, iar noi putem fi șansa lor. Vino și tu alături de Eliza și bunica ei!

 

Contul Marinei deschis la banca Transilvania:

Dincan Luci-Marina – RO95BTRLRONCRT0340631101.

 

Pe ele le găsiți în orașul Odobești, str Ștefan Cel Mare, nr 74, Județul Vrancea.

Tot acolo pot fi duse și materiale de construcție. Marina a salvat-o odată pe Eliza să nu ajungă prin străini, împreună putem să le salvăm pe amândouă. Ieri am reușit să le ducem pampers, alimente, haine și jucării.  Au participat Asociația Hope and Love for Life cu ajutorul donațiilor primite în contul asociației, haine, jucării și alimente, Chivoiu Anca Raluca, jucării și haine Diana Trifaș, haine și încălțări, Aneta Feldman.

Mulțumim tuturor și la cât mai multe fapte mari. Eliza are nevoie de noi!

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here