Pe data de13 august 2015, într-un mic apartament din cartierul de sud al oraşului Focşani, în mod inexplicabil şi brutal, scriitorul Gabriel Funica, cel care a crezut până în ultima clipă a vieţii sale în frumuseţea uitată a cărţilor, îşi punea capăt zilelor. Realitatea s-a dovedit mai puternică decât natura fragilă şi delicată a firii sale. Autorul editorialelor din Oglinda literară nu avea cum să bănuiască această ciocnire inevitabilă dintre textele sale pline de rafinament intelectual şi complicaţiile imprevizibile ale vieţii în care binele şi răul sunt împreună, în fiecare zi.
Nu l-am văzut niciodată entuziasmat de ceva, în mod evident. Îşi controla cu discreţie entuziasmul şi limbajul literar. Textele sale ˮmomeauˮ orice fel de cititor, făcându-l suveran peste propriile sale judecăţi. Că poate fi zeflemitor, batjocoritor, ironic, indignat, că poate pretinde orice de la oricine. În textele sale obişnuia să recurgă deseori la limbajul media (tv, presa tipărită în special), utiliza în mod frecvent sloganele din reclame, replici ˮconsacrateˮ ale persoanelor publice, se folosea de moravuri şi metehne. Stăpânea la perfecţiune arma seducătoare a ironiei usturătoare, promova băşcălia comună a societăţii şi acest lucru îi dădea o libertate a alegerii pe care i-o admiram.
Nu părea să aibă capricii, iluzii ori aspiraţii vizibile (nici măcar literare). Detesta rolul de vedetă. Prefera clarobscurul existenţei, rândul al doilea. Gabriel Funica părea să nu aibă infirmităţi etice, dandanalele, belelele sau încurcăturile vieţilor noastre comune şi se lăsa cuprins de un mare halou de nobleţe şi intuiţie aristocratice. Era înzestrat cu o mare forţă a modestiei sociale. Nu am ştiut niciodată dacă avea încredere în oameni, sau nu. Am crezut tot timpul că stăpânirea sa de sine, calmul, puterea de a se supune la ˮîncercărileˮ grele din discuţiile din şedințele de cenacluri literare, cuantele minţii sale excepţionale, îl făceau logic şi raţional. Prin felul său rezervat de comportament crea o diferență simbolică între sine și ceilalți, îndepărtând impostorii.
Gabriel Funica a trăit între cultură şi viaţa materială, cărţi şi salariu, bibliotecă şi familie, idealism şi constrângeri – o zonă plină de capcane şi deziluzii. În situaţia în care cele două ˮnaturiˮ nu se aranjează într-o simbioză perfectă, ciocnirea dintre ele poate avea consecinţe dramatice. Dacă suntem atenţi la textele lui, aproape toate par născute din această luptă crâncenă dinlăuntrul său. Umorul, ironia, băşcălia, sarcasmul, sunt dovezi ale acestor ˮbătăliiˮ. Avea conştiinţa că spune, şi scrie, ceea ce trebuie. În formule scurte, aforistice, bine ˮaranjateˮ lexical, cu migală de orfevrier. Doar strictul necesar. Textele lui GF au fost scrise la obiect, fără digresiuni ori lamentaţii stilistice inutile, aşa încât par o copie fidelă a temperamentului său inadaptabil. Ele sunt un fel de eseistică minimală, zeflemitoare, critică, concepute cu ironie şi detaşare. Acest mod de a scrie presupune un fel de profesionalizare ce exercită un permanent control asupra sinelui, o cenzură nemiloasă asemănătoare unui călău de care, în mod fatalist, nu poţi scăpa în niciun chip. Ştiţi cum se spune, dacă talentul nu ajunge pentru a impune un scriitor, atunci, conştiinţa sa artistică o va face în mod original şi convingător.
Vorbea puţin şi, de multe ori, aproape deloc. Avea tăceri lungi, graţioase şi pline de bun simţ. Se îmbrăca modest, dar îngrijit, cu gust boieresc, arătând cu tot dinadinsul o neglijentă cochetărie vestimentară. Iarna, purta un fular bufant cu oarecare trufie, cu maliţie, de parcă acesta era un trofeu indiscutabil al masculinităţii sale delicate. Hainele simple, în croială dreaptă, culori sobre, îi trădau inteligenţa, stăpânirea de sine. De parcă obiectelea acelea de îmbrăcăminte aveau o viaţă a lor, sinonimă cu cea a stăpânului. Părea tot timpul conştient de acest lucru. Umberto Eco era de părere că hainele sunt ˮartificii semiotice, cu alte cuvinte, mecanisme de comunicare.ˮ Poate hainele reprezentau singurul amănunt care îi dezvăluiau vanitatea.
A murit trist, și totuși teatral, spulberând visul unui eseist strălucit. Rămân neștiute singurătățile din viețile noastre în care ne facem reproșuri. De câteva ori am trecut pe la mormântului său din Cimitirul sudic al oraşului (intenționat sau cu alte ˮocaziiˮ). Se află în partea de unde încep câmpurile. Dincolo de gard se află calea ferată pe unde trec încontinuu trenuri. Aceeași modestie și-n moarte. Câteva vrăbii care se zbenguiau în praful cald, îi înveseleau amintirea. Apoi un tren, și încă unul, și încă unul, și încă, zi și noapte…
Folosindu-ne de expresia Adinei Diniţoiu ˮbeneficiile culturale ale morţiiˮ, se pune întrebarea: Ce datorează lumii, scriitorul, şi ce, literaturii? În mod sigur părerea mea riscă să provoace controverse. Gabriel Funica pare un scriitor neterminat, aşa încât, uneori, din milă şi adoraţie, sunt mânios pe sfârşitul vieţii lui destul de scurte, pentru cărţile pe care le-ar fi putut scrie şi nu le-a scris. În viață, a ˮscosˮ o singură carte – Hîrtii lipite (Ed.Zedax, Focşani, 2005), în format liliputan, – spre marele regret al multora dintre cititorii săi care îl idolatrizau de-a binelea. Iată o mărturisire ce astăzi pare îndepărtată şi pierdută în amărăciune şi epuizare: ˮToată lumea scrie cărţi. Numai eu nu. La urma urmei cele mai bune cărţi sînt cele pe care nu le-ai scris. Dacă le scrii regreţi, dacă nu le scrii iar regreţi. Le scrii sau nu le scrii regreţi oricum.ˮ(pag.5 din carte)
Îndoiala vieții și-a înfipt ghearele în carnea lui. Într-un mod care mă face să cred că nu-i doar o simplă coincidenţă biografică, a ales să moară în aceeaşi lună cu marele său prieten (şi mentor), Florin Paraschiv (m.05.08.2009). Acest aspect le asigură o postumitate comună. Moartea lui Gabriel Funica pare să fi avut surâsul enigmatic al singurătăţii. Cu mare părere de rău mă întreb gândindu-mă la necunoscuta soartă a sufletelor noastre: În preajma lui Dumnezeu, Gabriel Funica, oare unde va fi lăsat să intre?
