Întodeauna când preiau un caz îmi asum și că voi fi judecată de cei din jur, îmi asum și că cei care își deschid viața și mă lasă să o aștern pe un colț de hârtie, în fața noastră, a tuturor, vor fi judecați. Este greu să fii sincer într-o societate atotștiutoare, într-o societate în care, la cel mai mic semn de slăbiciune, oamenii încep să arunce cu piatra.
Însă, tot timpul sunt și oameni care rezonează cu necazul celor din jur, care le înțeleg suferința și se implică spre a le schimba destinul.
Astăzi o vom cunoaște pe Dorina, ne vorbește din postura de fiică, mamă, noră și soacră. A trăit într-o viața cât alții într-o mie, a greșit și a plătit pentru greșelile ei. A fost judecată, pusă la zid și batjocorită, însă de fiecare dată când își spunea că renunță la luptă, își amintea că are copii, că ei au nevoie de ea și că nu pot plăti ei pentru dezamăgirile și răutatea semenilor. Cumva, au plătit și ei, dar nu pentru că Dorina ar fi renunțat la luptă, ci din simplul motiv că nu avea același arme, ea era o mamă singură și săracă.
Dorina este mama a 6 copii, i-a crescut cum și cât a putut de bine, nu a renunțat la nici unul dintre copii. Georgiana, Mădălin și Ionuț sunt din prima relație a Dorinei, pe ei i-a crescut cu ajutorul soacrei, care pentru cei 3 a fost ca o adevărată mamă. Pe când Georgiana avea doar 11 ani, a suferit o intervenție la inimă, și, spune Mădălin, fratele mijlociu, “dacă nu era bunica, Georgiana putea să fie moartă!”. Ulterior și Ionuț a suferit o intervenție chirurgicală. Dorina le-a fost aproape cât a putut, până a reușit să îi ia de tot lângă ea și să îi crească alături de Alberto și Andrei, cei doi copii din a doua relație a Dorinei.
S-a dus la cimitir să-și dezgroape tatăl
O întreb pe Dorina cum i-a fost viața. Îmi răspunde cu lacrimi în ochi: “mi-a fost cum a fost scrisă de sus, ca oricărei fete sărace”. Așa este, cei săraci trebuie să învețe să se adapteze, iar necazurile și greutățile trebuie musai să facă parte din viața lor. Nici cu tatăl lui Alberto și Andrei, viața nu avea să îi fie roz, bărbatul a fost diagnosticat cu cancer pulmonar, iar în vara anului 2014, pe 15 august a pierdut lupta. Andrei avea pe atunci doar 5 ani, nu a acceptat nicicum că tatăl lui nu va mai fi. După înmormântare, spune Dorina s-a întors la cimitir să își dezgroape tatăl. “L-am găsit deasupra mormântului, dând pământul că vrea să îl mai vadă…”. Andrei se întristează și pune capul în pământ. De fapt, Andrei e mai mereu trist. Îl întreb de ce este trist, pentru că am venit noi în vizită neanunțați? Îmi răspunde cu privirea țintuită în pământ că așa este el mereu, trist. Îl încurajez spunându-i că toți avem momente de supărare, e normal, firesc și sănătos. Însă mereu trebuie să găsim o cale spre veselie și întodeauna există oameni care ne vor face să zâmbim. Și a zâmbit. M-am întors către Dorina, aveam atâtea întrebări să îi adresez, dar parcă îmi era și teamă să îi răscolesc atâtea amintiri dureroase.
Reporter: Dorina, cum te-ai simțit și ce ai simțit când, pentru a doua oară, trebuia să o iei de la capăt; cu 5 copii, un bărbat mort…
Dorina: Nu asta mi-a fost nenorocirea, la nici 6 luni după moartea soțului, am fost aruncată în stradă, asta se întâmpla în plină iarnă, mai exact luna ianuarie a anului 2015.
Soacra mea i-a făcut act pe casă unei nepoate, astfel, am fost aruncată în stradă împreună cu copiii. Cei 3, Georgiana, Mădălin și Ionuț s-au întors la bunica lor paternă. Alberto și Andrei au rămas cu mine, ne-am mutat o perioadă din casă în casă, dar nu pentru mult timp. Soacra mea, cea care tocmai ne aruncase în stradă, a chemat protecția copilului. Nu m-am putut lupta, nu aveam cu ce. Nu aveam casă, nu aveam masă, nu aveam nimic. Munceam, dar nu aveam un acoperiș deasupra capului. Alberto și Andrei au fost preluați de protecția copilului la centrul maternal, eu nu am putut rămâne alături de ei, legea nu permite. Poți rămâne lângă copii, în centrul maternal, dacă unul dintre ei ar fi avut sub vârsta de 2 ani, ai mei aveau 5 și 7 ani.
Mergeam la ei o zi da, o zi nu, săracii plângeau și îi mințeam că îi las acolo pe perioada asta, că acolo au căldură, au mâncare și pentru sandvișuri cu salam. Andrei îmi spunea că el nu mai vrea să mănânce nimic, vrea doar să fim cu toți. Îi păcăleam și le spuneam că mai e puțin și îi iau, că voi reuși să mă pun pe picioare, mi se rupea sufletul de fiecare dată când trebuia să plec. Simțeam că zi de zi las o parte din mine acolo și că nu va mai rămâne nimic nici din mine, nici din băieții mei. Dar nu aveam încotro, tata mi-a spus să duc copii la soacră-mea, unde am muncit ani de zile…așa am ajuns să fac naveta la Focșani să îi pot vedea la centru.
Făceam asta, indiferent de oboseală, chiar dacă aveam bani sau nu, până într-o zi, când nu i-am mai găsit, copiii mei nu mai erau acolo, iar eu nu știam unde sunt și dacă voi înnebuni de durere și neputință. Când ești sărac, nimeni nu te vede și prea puțini te aud.
R: Cum nu i-ai mai găsit, unde puteau dispărea de la o zi la alta?
D: Am aflat că au fost dați în plasament undeva în localitatea Jitia, puterile mele de a face naveta erau imposibile. Am avut sprijinul doamnei Avram de la Asistența Socială din comuna Vânători, care mi-a fost ca o mama și m-a sfătuit.
R: Și totuși ce ai făcut, cum ți-ai recuperat copiii?
D: Am cerut să fie dați în plasament surorii mele de la Tâmboiești. Erau tot departe, dar măcar îi știam în siguranță, îi știam în familie.
R: Când ți-ai recuperat copiii, când ai putut să îi iei acasă și să rămână lângă tine?
D: Abia în luna Septembrie 2015, aproape 9 luni, a fost ca un coșmar, era mai rău decât cancerul care le luase tatăl. Eram săracă, eram a nimănui. Dar tot timpul am fost muncitoare și am făcut cât am putut pentru copii. Lucrurile au început să se așeze, o doamnă cu suflet mare s-a oferit să ne primească în casă ei părintească, casa în care locuim și acum, la Vânători, Balta Raței. Singura condiție a doamnei a fost să fim serioși, să îngrijim de gospodărie și să fim muncitori. L-am cunsocut și pe Vasile, care i-a primit pe copiii mei ca și cum ar fi fost ai lui.
R: V-ați mutat împreună, 5 copii, Vasile și tu.
D: Da!
R: În 2017 a apărut Maria Anaiss, a fost ca o binecuvântare pentru voi. Lucrurile începeau să se așeze și voi să vă găsiți liniștea…
D: A fost și este o binecuvântate ca orice copil, însă bucuria ne-a fost scurtă, Maria Anaiss este foarte bolnavă.
Am cerut să vedem documente medicale. Conform ultimei internări din noiembrie 2018, la Spitalul “Alexandru Obregia” din București, micuța suferă de: Paralizie cerebrală spastică cvadriplegică; Tetrapareză spastic- distonică; Tulburări de dezvoltare specifice mixte; Microcefalie; Holoprozencefalie; Sindrom de malabsorbție; Tulburare globală de dezvoltare severă; Hipotrofie staturoponderală; Pneumonie virală. Lista continuă, iar Anaiss este un copil de 2 ani, 6 kilograme și fără copilărie. Anaiss Maria nu merge, nu vorbește, este un chip de înger, într-un corp de copil fără vlagă, fără speranță.
Pe Facebook a fost creat un grup de suport și licitații special pentru micuța Anaiss – Îngerii lui Anaiss! – https://www.facebook.com/groups/1905694596171967/?ref=share
Am verificat cazul și cu cei de la Asistența socială din comuna Vânători, cuvintele au fost doar de laudă la adresa Dorinei. Doamna Avram ne-a spus că Dorina este: “… și femeie și bărbat, și tată și mamă pentru copiii ei. A fost tot timpul o femeie harnică, când a fost de săpat, a săpat; când a fost de pus calul la căruță, asta a făcut; când a fost de cărat cu roaba, a cărat. Are și greșeli ca noi toți, dar nicicând nu și-a abandonat copiii. “
Știu că vor apărea critici, stiu că vor apărea oameni care vor arunca cu pietre și mai știu că nicicând, nici unul dintre noi nu vom scăpa de judecata semenilor. Dar, o mamă care nu își abandonează copiii, o mamă care este pentru copiii ei și mamă și tată, Trebuie sprijinită de noi, de societate și să îi urmăm exemplul de forță, putere și devotament. Dorina, pentru mine, este o luptătoare, iar noi, o mână de suflete, îți vom veni alături și te vom sprijini în lupta ta pentru viața micuței Anaiss Maria.
