MEMORIA INTIMĂ A JURNALULUI. Ce se întâmplă după Eminescu

0
422

Avioane, zgomot, grabă, aglomeraţie, furie, lehamite, politică, disperare, dezamăgire, înşelătorii de tot felul, angoase, batjocură, dispreţ, războaie, fundamentalism, – iată lumea în care trăim! Şi totuşi, în mare măsură, datorită unui fel de poezie care învăluie vieţile noastre, mergem mai departe. Suntem legaţi pe viaţă de literatura pe care o citim.

Suntem aproape sufocaţi de ideea ˮieşiriiˮ lui Eminescu în lumea largă. S-au investit foarte mulţi bani pentru ˮcunoaştereaˮ lui Eminescu în Occident. Aud tot felul de reproşuri legate de promovarea poetului, aşa încât aceasta pare o adevărată ofensivă organizată după toate regulile de marketing ale capitalismului. Pe termen lung şi în mod serios, “visul” de europenizare a României nu poate fi conceput decât prin cultură.

Dacă ar fi să ne imaginăm o scenă în care, la Târgul de carte Focșani 2017, Mihai Eminescu s-ar fi nimerit prin oraș și ar fi vrut să-și promoveze (iertați-mi vorba proastă!) prima carte de poesii, ediția Maiorescu, aceea cu frunze de laur strânse în mănunchiuri și fructe exotice pe coperte, așa cum ne place să ne aducem aminte de ea, – o carte are o alcătuire delicată și fragilă, ce poate stârni compasiunea, nu-i așa? – ei bine, marele poet nu ar fi avut loc la masă. Ar fi fost eclipsat de “ilustrul“ poet X care a etalat 3 volume deodată, cu titluri de alcov ce trădează complexele poetice ale autorului (Iubiri și nemuriri, Iubiri și nostalgii, Iubiri și amintiri).

Cu toate acestea, n-ar fi deloc util să facem referințe la Mihai Eminescu ca la un “bun de larg consum“, acreditând ideea că împletiturile lexicale croșetate de “ilustrul“ poet X pot avea vreo legătură cu opera poetului de la Ipotești. Dacă o facem, este exclusiv din nevoia de a ilustra o părticică din viața literară de azi bazată pe marketing și management.

Există o vitalitate a mediocrității care întreține existența atâtor publicații literare ce nu ratează subiectul Eminescu. Și totuși, ce se întâmplă? Iată un răspuns dat de Petru Creția cu mai mulți ani în urmă, în cartea Testamentul unui eminescolog (Ed.Humanitas, 1998): “Peste tot ce înseamnă studii eminesciene s-a întins pustiul. Cercetătorii cei mai de seamă au murit, alții sunt bătrîni și obosiți, alții, după cîte o încercare mai mult sau mai puțin meritorie, s-au îndreptat către altceva. Pe tineri aceste studii nu-i mai atrag. Pe scurt, dacă e să folosim drept criteriu o cunoaștere exhaustivă a domeniului, garantată de o studiere îndelungată și atentă a manuscriselor, au rămas, în sensul cel mai literal, o mînă de oameni, aproape toți la sfîrșitul vieții. Și chiar printre aceștia se numără unii ale căror vaste cunoștințe și remarcabile intuiții se irosesc în zadarnice polemici verbale. Au tăcut pînă și inșii din specia extrem de primejdioasă a celor harnici dar lipsiți de har, care munceau de zor într-o vreme, umplînd cîmpul acesta dificil de cercetări cu rebuturi care mai degrabă încurcă și astăzi locul și îi mistifică pe neavizați.”

Cineva din provincie, o cunoştinţă cu simţ critic şi timid respect pentru cultură, îmi povestea că, în tinereţe, atunci când a devenit studentă, ardea de nerăbdare să ajungă în Bucureşti, la Bellu, să vadă mormântul lui Eminescu. Într-o lume ce pare să se pregătească mai degrabă de război decât de pace, dorința aceea îndepărtată pare una inocentă și plină de înțelesurile curate ale vârstei. Cine mai crede astăzi în frumusețea uitată a unei întâmplări din viața unei tinere studente care, odată ajunsă la București, ardea de nerăbdare să vadă mormântul lui Eminescu?

De regulă, în viaţa literară din România, ianuarie este luna Eminescu. Dacă ar fi să definim, în mod parabolic, anul limbii române, aşa cum, de pildă, anul liturgic are în mijlocul său învierea lui Isus, ei bine, anul limbii române ar putea începe cu Mihai Eminescu. El a aprins lumina. De la Eminescu încoace limba română s-a scuturat de “zgură”, a devenit limpede şi clară. În pofida faptului că există un apetit evident pentru celebrarea zgomotoasă a poetului – în blugi rupţi, în pielea goală (cum s-a făcut şi în cazul lui Isus), în adidaşi, într-un fel underground (în sens experimental, avangardist cu orice chip, şi consecinţe!), cu “paie-n cap”, cu actori vopsiţi în negru ori în alb stîrnind un fel de “gâlceavă” de idei care, mai degrabă, caută să tulbure credinţa cititorului “simplu” în “poetul nepereche”, – ei bine, poţi să fii şi agreabil cînd scrii despre Eminescu.   Nu știu de ce, dar îmi vine în minte un vers scris de Romulus Vulpescu: ”În fiecare zi ne batem joc/ De păsări, de iubire și de mare….” Cred că este din nou timpul să vorbim frumos despre Mihai Eminescu, și să aducem speranțe. Fără această abordare, în fiecare zi, pierdem atâtea lucruri…

În ziua de 15 ianuarie 2016, “manifestările Eminescu” din Vrancea au fost mult mai reduse decât cele pe care le “bifau” instituţiile de cultură, fundaţiile, bibliotecile¸ asociaţiile literare de tot felul în anii precedenţi. În 2017, aproape deloc. În anul 2018, doar manifestări școlare. Poate o explicaţie ar fi dispariţia fizică a unei generaţii de scriitori care au trăit şi scris în cultul lui Eminescu, fie şi numai dacă i-aş aminti pe Coneliu Fotea (1941-2004, autor al lucrării de mare valoare literară şi biografică, “Romanul lui Eminescu”, nepublicată, în mod inexplicabil, până astăzi), Ion Panait (1941-2009, poate cel mai valoros poet care a trăit efectiv în Vrancea), Florin Paraschiv (1943-2009, autor al volumului de studii “Eminescu-Maiorescu. Imperceptibila Junime”, Ed.Transilvania, 2015, publicat postum de apropiaţii autorului), Constantin Ghiniţă (1946-2008, cel care scria într-o “liturghie” matinală, cu gândul la Dumnezeu și Mihai Eminescu în același timp, “de câte ori n-am trecut/prin sufletul tău/fără să știu…”) sau Mircea Dinutz (1948-2013). După moartea profesorului Gheorghe Zaharia (1937-2018), care, – cu farmecul său seducător, teatral și emfatic, conștient de “forța” sa intelectuală, “oficia” marile seri Eminescu din Focșani, cu un auditoriu care și astăzi nu contenește să-l regrete și să își exprimă recunoștința, – ei bine, după moartea lui, a rămas un gol ce pare să nu fie umplut prea curând.

Şi totuşi, două “manifestări” Eminescu trebuie inventariate pentru ineditul lor şi comentariile pe care le-ar fi putut genera. Prima pe care am remarcat-o a  fost conferinţa publică “Eminescu şi noi” susţinută de criticul şi istoricul literar Alex Ştefănescu la Ateneul din Focşani (15.01.2016). Numai că, surpriză! “Confreria“ literară locală a boicotat “adunarea” prin absenţă. Tocmai cei care se plâng tot timpul de izolare şi “discriminare” provincială, cei care reclamă aroganţa şi “barometrul” elitelor de la Bucureşti şi cred că “din cauza mentalităţii româneşti, soarele răsare de la Bucureşti” (Florin Iaru), cei care acuză dezinteresul (şi banii!) marilor edituri, au lipsit! Nu pot (şi nu vreau!) să-mi reprim o oarecare satisfacţie (luciferică, un pic!) amintindu-mi de remarca lui Ioan Es Pop: “Provincia începe chiar în acei scriitori care nu citesc literatura timpului lor.”

A doua “manifestare”, ce a stârnit în auditoriu admiraţie (şi compasiune), a fost un spectacol prin care Eminescu a fost omagiat cu pioşenie de Filiala Buzău-Vrancea a Asociaţiei Nevăzătorilor din România (13.01.2016). “Vă mulţumesc că aţi venit în casa noastră”, a spus una dintre gazde, de pe scenă, întinzând braţele către public.

Iată o întâmplare banală și comună. M-am întâlnit într-o zi cu un ins pe care îl cunoșteam din zumzăiala vieților noastre lungi. Salut, salut. Ce faci, ce faci. Apoi, din vorbă-n vorbă, îmi spune că-i ziua mă-sii. I-am cumpărat un volum “de lux“ (!) cu poeziile lui Mihai Eminescu, acela cu frunze de laur strânse în mănuchiuri și fructe exotice pe coperte, îmi spune. De la supermarket. Apoi: Nu citește, se uită la tv, dar am vrut să mai schimb cadoul, continuă. Nu se gândise niciodată că, în afara bibliotecilor, cărțile necitite, așezate pe rafturi Ikea, în încăperi opulente, sunt triste și nefericite, în așteptare, la fel ca oamenii. Nu pot să-mi reprim totuși replica lui Umberto Eco: “Dacă oamenii îmi cumpără cărțile din vanitate, consider lucrul acesta drept o taxă pe idioțenie.”

 

GOIA LILI

goia.lili@yahoo.com

N.R. – Sursa foto: artmark.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here