GALERIE FOTO: La granița dintre viață și moarte. INTERVIU cu medicul anestezist Romuald Șorogăilă

0
4435

Puțini oameni, care au ajuns măcar o dată în viața lor pe o masă de operație, știu că viața lor a depins de medicul anestezist. Medicul anestezist-reanimator este responsabil de funcțiile vitale ale unui pacient, pe toată durata unei intervenții chirurgicale. Pentru a înțelege mai bine ce presupune această specialitate medicală, ce se întâmplă de fapt într-o secție ATI și cum se desfășoară activitatea unui medic anestezist, am cerut lămuriri de la unul dintre cei mai vechi medici în branșă din județ. Doctor Romuald Șorogăilă, medic anestezist în cadrul Spitalului Municipal Adjud, în vârstă de 67 de ani, a intrat în operație cu numeroși medici, care au scris istorie atât în România, cât și în lume. Elev al profesorului George Litarczek, cunoscut ca „părintele anesteziei din România”, omul care a format generaţii de anestezişti-reanimatori ce s-au răspândit în întreaga lume, dr. Romuald Șorogăilă este produsul școlii românești de medicină.

 

Rep: Aveți un nume rar, de unde vine?

R.Ș.: Numele mi se trage de la tata, că el a fost bucovinean, iar când a fost acel pact Ribbentrop-Molotov, el și frații lui au fugit și au venit în România. Numele ăsta e foarte prezent în Polonia. Apropiații îmi spun Romică. Sunt născut la Pădureni, lângă Mărășești, școlit în satul unde m-am născut. Liceul l-am făcut la Mărășești, am avut niște profesori extraordinari de buni, de la care am învățat foarte multe.

 

Rep: Cum ați ajuns să studiați medicina?

R.Ș.: Părinții mei m-au determinat să urmez medicina. Plus că apăruse un fel de concurență în familie, pentru că un alt văr al meu a devenit medic, tot la îndrumarea mamei mele. Nu am regretat niciodată alegerea făcută, a fost un fel de concurență cu el. Mi-a plăcut medicina și-mi place în continuare. Am terminat la UMF București, unde am avut niște profesori extraordinari. Pot să spun că eu sunt produsul școlii românești de medicină. Cred că tot câștigul de aici este că mi-am făcut foarte mulți prieteni. Am niște amintiri foarte frumoase din toată perioada asta. Am făcut specializarea cu domnul profesor George Litarczek. Dumnealui trăiește încă, are 94 de ani, a plecat din București, s-a dus la Târgu Mureș. Este și acum o minte extraordinară, nu-l mai țin picioarele, dar este formidabil. Vine și acum la întrunirile pe care le realizăm. El ne-a făcut aparate de anestezie… Dumnealui cu domnul profesorul Tulbure și domnul doctor Simionescu erau la Fundeni, iar eu sunt produsul dumnealor.

 

Rep: De ce ați ales această specializare?

R.Ș.: Pe fondul evenimentelor de atunci, când au intrat rușii în Cehoslovacia, șeful  nostru de atunci a raționat foarte dur și am fost mobilizați. S-a făcut un fel de instructaj și a trebuit să facem un curs de medicină pentru front și am fost pregătit atunci o lună de zile la Spitalul Militar din București. Anestezia se practică în echipă, începe diagnosticianul, iar noi cu partea de anestezie o luăm de la ce e mai rău, adică pragul de moarte. Noi trebuie să ne întâlnim. El să lămurească diagnosticele și noi să-i susținem viața, să-i apreciem rezervele funcționale ale tuturor organelor și să ajungem într-un punct comun în care să-l salvăm pe pacient. Deci, este o muncă de echipă. M-a atras provocarea, că trebuie să lucrezi contratimp. Pacientul este în pericol, iar eu trebuie să mă grăbesc, să fiu rapid, să fiu prompt, să fac bine ceea ce fac, ca să-l salvăm. Asta este bătălia finală, să-l menținem în viață, să-l salvăm. Creierul unui om nu rezistă decât cinci minute fără oxigen, rapiditatea și promptitudinea noastră pot să salveze. Nu lucrăm după ritmul nostru, este o muncă contratimp, suntem ca un motor turat la maxim. Emoții avem tot timpul, vin la pachet. Este un antrenament care se capătă cu timpul, dar nu-mi pare rău. Sunt niște provocări emoționale zilnice și responsabilitate. Medicina înseamnă responsabilitatea în fața legii și în fața conștiinței proprii, că ai făcut bine, că ai făcut corect, că nu ai făcut greșeli contratimp. Sunt pacienți care nu au o singură afecțiune. Anumite medicamente, care lucrează în proporție de 70 pozitiv, au și efecte negative și atunci toată selecția asta de medicație trebuie să fie perfect adaptată afecțiunilor sale. Toate astea se fac printr-o judecată rapidă, promptă. Lucrez aici de când am terminat specialitatea și cred că pot să spun, fără modestie, că mi-am luat Adjudul în inimă. Mi-am făcut prieteni și mi-am dat silința să fie bine.

 

Rep: Care sunt cele mai importante obiective ale anesteziologiei?

R.Ș.: Anesteziologia are două mari obiective, pe care le auzim din gura pacientului, când vine chirurgul cu bisturiul și anume: Domnule doctor, numai să nu mă doară, numai să nu mor! Progresul chirurgiei se datorează suportului anesteziologic. În operațiile care durează ore întregi, anesteziologia este solicitată la maximum. Trebuie să menții funcția organelor, să menții omul în viață. Munca unui anestezist începe din momentul în care suntem anunțați că urmează să avem o operație. Evaluăm pacientul, vedem rezervele funcționale, care sunt bolile pacientului, apoi urmează dotarea tehnico-materială. Au fost și situații în care a trebuit să spunem că pacientul nu ar face față intervenției chirurgicale. Impactul chirurgical și anestezic este un stres mare pentru corp, iar dacă mai are și niște boli asociate înseamnă o decompensare. Trebuie să avem grijă de toți acești parametri.

 

Rep: Cum decurge întreg procesul de dinainte de operație? Care este pregătirea de care trebuie să aibă parte pacientul?

R.Ș.: Eram la Spitalul Militar din București și era propus pentru o operație un om la vreo 80 de ani. Gândul că se va opera i-a provocat un stres fantastic și a făcut infarct. Contează să găsim momentul optim pentru pacient și să fim părtași cu el, să stabilești o legătură psihologică, să discuți sincer cu el și să-l întrebi dacă trecem dincolo. Fiecare pacient are particularitățile sale, iar în astfel de situații intervine frica, care poate fi ucigătoare. Trebuie să avem o discuție cu pacientul și să avem acordul lui. Este necesar ca el să fie de acord. Există anumite ritualuri pe care un pacient trebuie să le respecte înainte de o operație. Spre exemplu, cu șase ore înainte trebuie să nu mai mănânce, pentru că un stomac plin crește riscul de inhalație pulmonară. Modificăm tehnica anestezică în funcție de particularitățile pacientului. Domnul profesor Litarczek ne spunea că el nu a văzut niciodată alergie la Xilină, deși literatura prevede asta. Într-adevăr, nici eu nu am văzut până acum. Există și substanță cu efect îndelungat, care introdusă într-un vas de sânge poate să provoace stop cardio-respirator, dar pentru asta avem și antidot.

 

Rep: Am întâlnit oameni care susțin că au simțit mai mult decât și-ar fi dorit pe timpul unei intervenții chirurgicale. Este reală această senzație? De ce se întâmplă asta?

R.Ș.: Este vorba despre anumite fibre din structura unui nerv, care transmit influxul nervos pe viteze diferite. Spre exemplu, la apendicită, anestezicul cu xilină sau lidocaină acționează numai pe fibrele C (dureroase), dar sensibilitatea, senzația de atingere, de tragere, de smulgere, se simte. Pacientul însă nu simte durerea, anestezicul acționând numai pe fibrele care transmit durerea.

 

Rep: Cu ce ați compara starea de anestezie?

R.Ș.: Dacă aș spune că e o comă, v-ați speria. O să spun că noi provocăm un somn, care de fapt este o comă indusă, pentru o scurtă perioadă de timp, care apoi este preluată de celelalte anestezice. La intervențiile mari se dau niște doze derivate din morfină, dar, spre exemplu, de 2000 de ori mai puternice decât morfina. În special operațiile pe torace și abdomen sunt foarte dureroase, iar dacă durează și mult, noi trebuie să dăm niște doze foarte mari contra durerii, care blochează centrul respirator și atunci eu trebuie să susțin funcția respiratorie, de asta se intubează pacientul. În afară de asta, chirurgul are nevoie de o bună relaxare, el trebuie să vadă musculatura abdominală, toracică. Trebuie să asigur și confortul chirurgului. Se lucrează în echipă. Am lucrat mult la Fundeni, la Institutul de Cardiologie, unde am luat parte la multe operații pe cord.

Vă povestesc o intervenție de acest gen: Am anesteziat complet un pacient, a fost deschis toracele, cordul a fost oprit cu un fel de gheață, apoi funcțiile erau trecute pe plămân și cord artificial. Domnul profesor apoi punea valve, deschidea cordul, iar, la sfârșit, din cinci în cinci minute, noi aveam un televizor în sala de operație, pe care ne uitam să vedem valorile de sodiu și de potasiu, care sunt foarte importante. La sfârșit îi aplicam pacientului un șoc, undeva la vreo 20 de jouli, ca să pornească inima. Deși pacientul era treaz, mai depindea încă 72 de ore de aparatele de respirat.

 

Rep: Care poate fi considerată una dintre cele mai dureroase zone ale corpului, sau în ce cazuri pragul durerii pe care-l resimte omul este mai mare?

R.Ș.: Se spune că durerea este mizeria absolută. Contează cât de inervată este zona respectivă, contează cât de multe vase de sânge au fost atinse. Un edem care crește poate face compresie prin vasele de sânge și doare, dar mai rău decât atât, poate duce la oprirea inimii. De asemenea, traumatismul cranio-cerebral este foarte periculos, dar cele mai periculoase sunt fracturile de bază de craniu, în care curge sângele prin urechi, pentru că sunt atinse bulbul și puntea care fac legătura dintre măduva spinării și creier. Rezumând, medicina este bătălia pentru creier, pentru că el nu rezistă mai mult de cinci minute fără oxigen. Inima funcționează fără oxigen 15 minute după care intră în fibrilație și se pierde, iar musculatura de la membre rezistă șase ore.

 

Rep: Care ar fi categoria de pacienți care se refac cel mai repede?

R.Ș.: Cea mai mare capacitate de refacere o au copiii. Am făcut un stagiu la Marie Curie, unde era domnul profesor Pesamosca. Era un tip înalt, arăta bine ca bărbat, avea niște degete lungi și opera niște prichindei… Am și acum un desen de-al domnului profesor Pesamosca, în care ne arătase ce a făcut într-o intervenție chirurgicală. Intrasem cu el în sală la un copilaș de vreo două săptămâni, care avea atrezie de căi biliare. Cu o ingeniozitate ieșită din comun i-a făcut din stomăcel, cu niște celule acide ca să nu se infecteze, căi biliare. După intervenție, ne-a desenat pe o hârtie ce a făcut și ne-a zis că numai el și cu un japonez făcuseră chestia aia.

 

Rep: Tensiunea echipei medicale este mai mare atunci când lucrează cu un pacient copil?

R.Ș.: Copiii sunt mai rezistenți, merită să luptăm pentru ei. Au o capacitate fantastică de revenire. Din păcate ne pierdem această capacitate! Viața asta este o minune și depinde foarte multe de reacțiile biochimice care au loc în celulele noastre. În general noi nu avem grijă de corpul nostru și nu-l alimentăm cu ceea ce trebuie. Alimentația nu ar trebui să însemne satisfacția noastră, ci o chestie de întreținere. Apoi, este foarte important și ce gândești. Omul poate să facă bine, dar poate să facă foarte mult rău, cu aceeași eficiență cu care poate să facă și bine. Trebuie să existe în conștiința noastră un Dumnezeu, care să ne amintească să fim buni, să ne folosim inteligența în scopuri bune. Dumnezeu reprezintă reperul moral.

 

Rep: În ce fel te poate schimba confruntarea permanentă cu limita dintre viață și moarte?

R.Ș.: Te afectează foarte mult. Când totul este bine, ești mulțumit, dar atunci când rezultatul nu este cel dorit începi să-ți pui tot felul de întrebări; oare am greșit ceva, oare am făcut tot ce trebuia, oare am riscat mai mult decât trebuia? Nu suntem liniștiți. Viața este unică și noi oamenii ar trebui să avem respect față de tot ceea ce ne înconjoară. Se discută despre dreptul de avort… Termenul de avort acoperă de fapt termenul de crimă. Sunt împotriva acestui lucru, categoric, și cred că aici ar trebui insistat foarte mult. Capacitatea de respect și iubire față de semeni începe din familie,  de acasă, de la părinți. Cei șapte ani de acasă contează.

 

Rep: Cum ați descrie medicina din România zilelor noastre?

R.Ș.: Este diferență mare, față de ceea ce a fost. În medicină se depune strat cu strat. Noi nu aveam nici după ce să învățăm, nu erau cărți. Este foarte greu ca o construcție,  care a fost gândită în urmă cu 30 de ani, să o adaptezi în funcție de cerințele actuale. În afară de asta, calitatea înseamnă și bani, dar există interes, lucrurile merg spre bine. Eu admir generația tânără foarte mult, sunt foarte spontani și optimiști.

Dr. Romuald Șorogăilă are ocazia de un an de zile să ofere drept moștenire din cunoștințele sale, mult mai tinerei colege, alături de care lucrează și care ocupă în prezent funcția de șef compartiment ATI. Doctor Cosmina Potorac, în vârstă de 32 de ani, din Odobești, face echipă cu dr. Șorogăilă și mi-a mărturisit că se consideră o norocoasă. „Am vrut de mică să mă fac doctor. A fost un vis pe care mi l-am urmat cu pași mărunți. Părinții m-au ajutat foarte mult. Făcând ce mi-am dorit și urmându-mi visul, nu mi s-a părut greu în facultate. Am vrut neapărat să am post în județul Vrancea, s-a scos o listă de posturi la momentul respectiv și am vrut ceva care să mă țină în priză. Am ales ATI. A fost cel mai mare noroc să lucrez cu domnul doctor Șorogăilă. Pot să mă consider chiar o norocoasă, pentru că rar găsești oameni ca dumnealui și m-a îndrumat, a fost ca un părinte. Este tot timpul lângă mine, mai ales în situațiile mai dificile, ne sfătuim”, mi-a spus dr. Potorac. „I-am și spus Cosminei, când a venit aici, că este ca și fata mea. Am primit-o în vestiarul meu, împărțim totul. Eu investesc în prietenii, în bun simț, în respect reciproc”, a mărturisit dr. Romuald Șorogăilă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here