Sunt locuri unde Dumnezeu uită că e uitat. Uită că e hulit. Uită că întreaga lui creație e ciopârțită și maculată. Sunt locuri unde Dumnezeu încă mai plouă, încă mai crește brazi înalți, încă mai trimite soare blând, încă mai ninge domol. Sunt locuri unde Dumnezeu încă mai are cu cine vorbi. Sunt locuri precum Muntioru – Vintileasca, și oameni precum părintele Macarie, spre care Dumnezeu încă își mai întoarce privirea fără tristețe, gândind la începuturi, când aerul era curat, pământul roditor, apele cristaline, iar toate ființele trăiau în armonie. Dar vremurile acelea, de vor fi existat vreodată, sunt demult apuse, rămânând prea puține oaze de început de lume, precum cea de la Muntioru. Cei care ajung acolo, sus, unde dacii vor fi căpătat singura lor teamă – să nu cadă cerul peste ei, se încarcă de energia primordială a locului și a omului nins precum pământul, căci părintele Macarie pare întruchiparea divinității blânde, care a vrut să ferească omul de ispită, dar care, neascultată fiind, s-a retras să privească, zâmbind amar, fuga copiilor ei spre nicăieri. La Muntioru a nins ca-n prima iarnă a omenirii.
Foto: Elena Borcăiaș
