Armata României are mulți oameni despre care merită să se vorbească, dar pentru o zi specială, așa cum este cea de astăzi, în care se celebrează Ziua Armatei Române, am ales doi oameni cu adevărat speciali.
Plutonier major Constantin Buturugă și caporal Ionel Toma, ambii din cadrul Batalionului 280 Infanterie Mecanizată Căpitan Valter Mărăcineanu, sunt doi oameni care au descoperit adevăratul sens al expresiei „a doua șansă la viață”. Vrânceni veritabili, cei doi bravi militari și-au demonstrat bărbăția și curajul în timpul unor misiuni militare, care le-au testat rezistența fizică și psihică, la cel mai înalt nivel. Plutonier major Constantin Buturugă și caporal Ionel Toma au servit țara în misiunile pe care Armata României le-a avut de îndeplinit și au avut o conduită remarcabilă în îndeplinirea misiunilor încredințate, dar cel mai important este însă faptul că, deși au fost răniți și viața le-a fost pusă în pericol, ei nu și-au pierdut curajul și nici dragostea față de profesie.
România a dislocat, în iulie 2002, în Afganistan, primul batalion de infanterie format din 405 militari provenind din Batalionul 26 infanterie ”Neagoe Basarab”, sub comanda Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate (ISAF). Aceasta a reprezentat prima acțiune de luptă a Armatei Române în afara frontierelor naționale după cel de-Al Doilea Război Mondial. De atunci, mai mulți militari români au căzut victime în teatrul de operații din Afganistan.
„Era mai bine atunci când armata era obligatorie”
Plutonier major Constantin Buturugă, cetățean de onoare al municipiului Focșani, a participat la o misiune în Irak, în anul 2006 și la una în Afganistan, în 2009-2010, unde a și fost rănit la picior, suferind mai multe operații. Pe 5 septembrie 2009, doi militari români, din Batalionul 280 Manevră, dintr-o bază aflată la 60 km N-E de Qalat, au fost răniți, în urma unui atac insurgent cu aruncătoare de grenade și armament portabil de infanterie. În urma atacului, fruntașii Constantin Buturugă și Florin Drehluță au suferit răni în zona membrelor inferioare. După patru luni de misiune în teatrul de operații, pentru focșăneanul Constantin Buturugă, rănit grav la piciorul stâng, au urmat aproape trei luni de spitalizare într-un spital din Germania, timp în care a evitat să se autocompătimească sau să-i sperie pe cei de acasă, mărturisindu-le cât de grav rănit este. „Am vrut să fiu tare până la capăt”, mi-a spus.
„Am împlinit 39 de ani, pe 9 mai. Sunt în cadrul MApN-ului din 1 noiembrie 2003. Am deținut mai multe funcții, până să merg în misiune. Am două misiuni la activ; una în perioada 2005-2006, Irak și în 2009, în Afganistan. Eu am lucrat și-n viața civilă. La bază sunt electromecanic de locomotive. Am lucrat și-n cadrul CFR-ului, am fost și confecționer vreo patru ani, după care, la sugestia unei cunoștințe m-am gândit să încerc în armată. Am executat și stagiu militar, în 1997-1998, la Brăila, după care la Divizia 2 Infanterie Getica. Sunt căsătorit, din 15 septembrie 2001, am doi băieți. Unul are 15 ani, iar unul e mai micuț, are 3 ani și jumătate și a venit pe lume după incidentul din Afganistan. A fost ca o binecuvântare. Sincer să fiu, eu am încercat să-l trag un pic pe băiatul cel mare spre uniforma militară, dar el fiind alături de soție în momentul în care eu am avut necazul respectiv, a zis că nu dorește.
În Afganistan eu am fost încadrat la Compania a 3-a, eram în plutonul de cercetare, pistolar cercetaș. Când te angajezi într-un cadru cum e Ministerul Apărării, trebuie să-ți asumi și anumite riscuri. Schimbul de experiență și, da, nevoia banilor, te pot motiva să-ți dorești să pleci într-o astfel de misiune. În viață trebuie să facem în așa fel să depășim cât mai multe riscuri. În momentul în care nu riști, nu câștigi. După prima misiune, am zis să o fac și pe a doua, aș fi făcut-o și pe a treia, dar nu mai pot… Asta e, în viață sunt multe impedimente, dar dacă ți se oferă o a doua șansă, de ce să nu profiți? Riscăm. Au fost, poate, și clipe în care am zis că poate nu e bine, poate ar trebui să stau acasă, dar dacă stăm și gândim așa, tinzi să te închizi în propria ta persoană și să nu mai faci nimic de frică. Armata te călește, te învață să fii mai dur și cum să reacționezi în anumite situații. Din punctul meu de vedere era mai bine atunci când armata era obligatorie. De la un moment dat ești bărbat și nu mai trebuie să-ți spună mama sau tata ce să faci”, mi-a spus plutonier major Buturugă.
Despre plt maj Constantin Buturugă cu greu ai putea crede că a fost atât de mult încercat de viață. Cu chipul blajin și glas molcom, militarul ne-a arătat că nici un necaz, oricât de mare ar fi, nu ar trebui să ne înrăiască. „Atmosfera de acolo nu se compară cu ceea ce auzi de la alții și nici cu ceea ce tu însuți crezi, înainte să pleci. În momentul în care pleci în misiune trebuie să știi că acolo nu te duci ca să te aștepte cineva cu brațele deschise sau cu flori. În momentul în care ai zis da și ești de acord să faci asta, trebuie să fi discutat și cu cei de acasă, trebuie să fi stat la un pahar de vorbă cu părinții și să fi cerut o părere. Nu pot să spun că familia mea a fost în totalitate de acord cu plecarea, dar nici nu le-am dat prea mult de ales, pentru că în momentul în care vrei să ai o viață cât de cât frumoasă sau să ai o situație financiară cât de cât bunicică, trebuie să faci mult mai mult decât ai făcut până atunci. Când ajungi acolo trebuie să spui gata, stop! Uiți de activitățile pe care le aveai în timpul liber și de posibilitățile pe care le aveai acasă. Cel puțin, așa a fost din punctul meu de vedere. Ai superiori, ai comandanți de plutoane, ai cu cine să te sfătuiești, nu te duci și faci ce te taie capul, pentru că nu ești pe teritoriul tău, acolo sunt anumite legi, anumite reguli și depinzi de cineva întotdeauna, nu poți să faci nimic de unul singur.
Dacă trăim cu teama că ni s-ar putea întâmpla ceva, atragem lucruri de care să ne temem și mai tare. Când gândești negativ, negativul vine, fără doar și poate. Eu am plecat în 2009 și pe 4 septembrie s-a întâmplat necazul. Trecuseră patru luni de când eram acolo. Am suferit o fractură postraumatică la piciorul stâng, am avut distrus în totalitate tendonul lui Ahile și reconstruit în totalitate. Până la genunchi mi-au fost reconstruite nervi, vase de sânge. După eveniment am fost evacuați în spitalul din Germania și toate intervențiile s-au făcut acolo. Eu am stat internat după 4 septembrie până la începutul lui decembrie. A fost ca o a doua șansă la viață, recuperarea s-a produs treptat, trebuie să înveți din nou să vorbești, să mergi. Mi s-a oferit ocazia de a fi vizitat de către cineva din familie cât am stat internat, dar eu am preferat ca familia să nu vadă prin ce trec și chiar dacă ar fi contat enorm să fie cineva cu mine acolo, am ales ca ei să stea în țară și să ținem legătura doar prin telefon. A fost mult mai bine așa pentru ei. Mi-am dorit ca ei să mă știe puternic până la capăt și să nu mă vadă așa cum eram atunci”, și-a continuat plt major Buturugă povestea.
„Frica îți oferă frică”
Anul trecut, cinci militari răniți au mers într-o vizită în teatrul de operații din Afganistan. Plutonierul-adjutant Gabriel Hanganu, plutonierul-adjutant principal Mihai Toma, plutonierul-major Constantin Buturugă, caporalul clasa a III-a Florin Drehluţă, caporalul clasa a III-a Cornel Berdei au avut tăria de a reveni în locul unde destinul le-a schimbat într-o secundă sensul vieţii. Ce cinci camarazi au dorit să retrăiască, pentru câteva zile, emoția teatrului de operații. „În armata americană sunt anumite programe terapeutice, astfel încât în momentul în care ai un incident de genul acesta să fii dus din nou la locul faptei, ca să-ți recuperezi memoria. Pentru ei este foarte important, pe asta își pun ei baza în procesul de recuperare. În ianuarie am fost și noi din nou acolo, într-o vizită, și vreau să vă spun că a fost o emoție deosebită pentru noi toți. În momentul în care te urci în avion și știi că te duci acolo, ai o emoție, nu teamă. Am fost supravegheați tot timpul, s-a vorbit cu noi, am luat legătura cu camarazii noștri de acolo, cu colegii noștri americani. E ca și cum te-ai naște a doua oară. Ți s-a mai oferit încă o dată șansa de a avea dreptul la viață. Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a oferit a doua șansă la viață și mulțumim din suflet și celor care au fost alături de noi!”, povestește plutonier major Constantin Buturugă.
Militarul nu și-a pierdut dragostea față de viață și de armată nici o clipă. „Nu știu dacă în viața civilă, cu gradul de invaliditate, îți mai acordă cineva o astfel de atenție. Aici suntem susținuți și ni s-a oferit posibilitatea să ne continuăm activitatea, nu suntem dați la o parte. Tinerii care vor să aibă o carieră militară ar trebui să o facă doar dacă le place, dacă le place să tragă cu armamentul din dotare, să meargă la anumite cursuri. Eu am fost un copil mai chinuit și nu prea am avut cam tot ce au copiii în ziua de astăzi. Cei șapte ani de acasă contează foarte mult. În ziua de azi e greu, eu i-am dat mână liberă fiului meu, dar i-am zis că vreau și rezultate, pentru că în momentul în care ai clacat este foarte greu să ai o cale de întoarcere. E important să ai atât condiție fizică, dar și rezistență psihică. Dacă nu ai condiție fizică, nu ai cum să reziști într-o misiune, să duci o greutate. Din punctul meu de vedere armata este o cale spre a te maturiza și te pregătește să te descurci în viață la absolut toate necazurile. Armata înseamnă foarte multă coordonare, trebuie să știi să-ți pui anumite lucruri în ordine. Orice ar fi trebuie să gândești pozitiv. Trebuie să accepți ceea ce ți se întâmplă. Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a mai oferit o șansă; pot să merg, pot să râd, pot să vorbesc, pot sta în sânul familiei, putem să mergem la o petrecere. Chiar dacă nu te mai simți ca înainte, măcar ai ocazia de a mai face toate astea. Dar ce ar fi fost dacă gândeam negativ? Dacă gândeam negativ nu mai eram în armată, eram în crâșmă, cu paharul. Necazurile sunt enorme, dar depinde ce vrei. Frica îți oferă frică. Trebuie să te încurajezi de unul singur, să realizezi că a fost un accident și că ai mai primit încă o șansă, pe care trebuie să o trăiești”, mi-a spus plt maj Constantin Buturugă.
„Am plecat încrezători, pentru că ne-am pregătit bine în țară”
La 15 septembrie 2017, trei militari din Batalionul 280 Infanterie Protecția Forței din Focșani au fost răniți în Afganistan, în timpul unei misiuni în zona de responsabilitate. Din nefericire, în urma rănilor suferite, caporalul Mădălin Stoica, în vârstă de 41 de ani, aflat la prima misiune în teatrele de operații, a decedat. În același incident au fost răniți caporalul Ionel Buzea și fruntașul Ionel Toma. Militarii se aflau într-un convoi de patru autovehicule MRAP, când un autovehicul capcană a intrat în blindatul lor.
Vrânceanul Ionel Toma a fost grav rănit, suferind numeroase leziuni ale organelor interne. Medicii au luptat timp de aproape 24 de ore ca să-i salveze viața și, deși șansele sale de supraviețuire erau aproape de zero, el s-a născut pentru a doua oară. S-a trezit într-un spital din Germania și nu-și amintește nimic despre momentul incidentului și nici despre cele care au urmat imediat după. Abia a împlinit 30 de ani și deși nu are o vechime foarte mare în armată, are în schimb un curaj care te pune pe gânduri și te face să te întrebi cât de departe am fi, dacă toți am avea curajul său…
„Sunt din comuna Nistorești. Am împlinit pe 22 octombrie 30 de ani. Sunt încadrat la Batalion din luna august 2014. Mi-am dorit să port ținută. Am încercat anterior și la alte școli militare, nu am reușit și s-a ivit oportunitatea asta… Nu sunt căsătorit, urmează ca anul viitor să mă căsătoresc. Îmi doream mult să fiu militar, îmi plăcea ținuta. Pot spune că a fost un vis împlinit. Nu știu câți din tinerii zilelor noastre ar mai fi dispuși să renunțe la anumite lucruri ca să intre în armată, pentru că-ți trebuie o anumită conduită. În armată mai sunt și unele sacrificii, mai sunt și unele părți frumoase. Pentru mine un moment unic a fost depunerea jurământului. Nu regret. În Afganistan executam misiuni specifice teatrului de operații. Eram la prima misiune. Pentru mine armata reprezintă o posibilitate de a avansa, o stabilitate, un stil de viață. În armată ai ocazia să întâlnești anumite situații, pe care în viața de zi cu zi nu ai cum să le întâlnești. Armata te formează ca om și te ajută să vezi altfel lucrurile. Am plecat încrezători, pentru că ne-am pregătit bine în țară. Știam exact ce trebuie să facem. Nu trebuie să-ți fie frică, atât timp cât ești pregătit. Pregătirea din țară are rolul ei și te bazezi pe ea, dar și pe experiența colegilor care au mai fost în teatrul de operații. Oricum, când e să ți se întâmple ceva, se întâmplă oriunde te-ai afla. Trecuse o lună de când eram acolo, când s-a întâmplat”, mi-a spus caporalul Ionel Toma.
„Nu m-am gândit niciodată să renunț la armată, nici o secundă”
În luna februarie a acestui an, după o scurtă perioadă de recuperare, caporalul Ionel Toma s-a întors în teatrul de operații Afganistan. A fost dorința sa să-și încheie misiunea alături de colegii săi din Batalionul 280 Infanterie Protecția Forței „Inimi Neînfricate” , iar gestul său le-a dat curajul militarilor din teatrul de operații.
„M-am întors pentru că mi-am dorit să închei simbolic misiunea. Am vrut ca în felul ăsta să trec peste cele întâmplate. Mi-a dat curaj să merg înainte și le-a dat curaj și colegilor care erau acolo. Din punct de vedere medical nu mai este posibil să mai plec într-o altă misiune. După un asemenea eveniment ți se schimbă viața, nu ai cum să mai fii același om. Am devenit un om mult mai puternic, după experiența asta. Am fost rănit grav, am suferit multiple leziuni la organele interne, au fost afectați rinichii, splina, ficatul, am avut fracturi, hemoragie internă, sindrom de compartiment la antebraț drept. Am fost operat timp de aproape 24 de ore, cu șanse de supraviețuire aproape de zero. Am fost transportat de urgență la Spitalul Militar din Kandahar, iar după ce m-au stabilizat, la câteva zile m-au evacuat în Germania. Am fost inconștient în tot acest timp, nu-mi amintesc absolut nimic.
În Germania am stat aproape două luni, am continuat tratamentul, recuperarea, după care am fost repatriat și am continuat recuperarea în țară. Până și medicii de la spitalul din Germania au fost uimiți de rapiditatea cu care m-am recuperat. Imediat ce m-am pus un pic pe picioare am vrut să plec înapoi, ca să pot depăși momentul. Familia nu prea a fost de acord să mă întorc, dar în cele din urmă au înțeles. M-a ajutat din punct de vedere psihic faptul că m-am întors acolo, pentru că m-a făcut să-mi spun: dacă am reușit s-o fac și pe asta, nu mai are ce să se întâmple. În totalitate nu ai cum să depășești momentul sau să uiți, dar asta e, mergi înainte. Sistemul ne oferă posibilitatea de a solicita oricând un psiholog cu care să stăm de vorbă, dar de obicei evit să vorbesc despre asta pentru că face parte din trecut și nu putem să trăim în trecut. A fost, a trecut, trebuie să ne continuăm activitatea, atât cât mai putem. Nu m-am gândit niciodată să renunț la armată, nici o secundă. Ba din contră, mi-am dorit să revin în sistem cât mai repede, după terminarea concediului medical. Trebuie să vedem partea bună a lucrurilor; ne mișcăm, suntem întregi, poți să-ți vezi familia…”, a mai spus caporal Ionel Toma.
Monitorul de Vrancea urează „La Mulți Ani” Armatei Române, militarilor în activitate, dar și celor în rezervă și în retragere!
