Anul ăsta n-am putut merge la mare cu tot familionul. Poate din cauza tichetelor de vacanță, poate nu, prețurile pe litoralul românesc mi s-au părut mai mari decât oricând, așa că două camere, câte ne trebuiau pentru cazare, au fost peste bugetul nostru. Drept urmare ne-am decis să mergem la munte. Cât am dat pe două camere la Bușteni, am fi dat numai pe una la mare.
Dar marea trebuia salutată totuși și anul acesta, așa că la sfârșitul lui iunie, ne-am luat, doar pentru familia restrânsă, trei nopți, o cameră, la Năvodari. Am găsit pe booking.com o vilă cu recenzii foarte bune și după numai 4 ore (incredibil pentru noi), am ajuns la mare! Și ce albastră! Și ce curată! Și ce tineri bronzați și cu bun simț pe sectorul de plajă cu șezlonguri unde am intrat! Vă spun: litoralul românesc îmi displace profund din cauza aglomerației, muzicii dată la maximum, mizeriei de pe plajă și din apă. Dar la acest sfârșit de iunie, la Năvodari, Marea Neagră era de un albastru precum în filmele de promovare a insulelor tropicale, atât de limpede încât vedeam bancuri de pești minusculi înotând prin ea, atât de curată, fără alge, fără pungi, deloc adâncă, ideală pentru copii; plaja atât de curată, cu scoici mari și mici, numai bună pentru amatorii de asemenea suveniruri marine.
Nu mi-a venit să cred că eram la Marea Neagră, în România! Vila El Capitano, unde am găsit cazare cu 150 de lei pe noapte în cameră triplă (adevărat chilipir!), era curată, aveam vedere frumoasă și era aproape de mare. Totul era bine și frumoas dacă ignorai drumul neasfaltat, pe care fuseseră turnate pietre mari, fără trotuare, pe unde erai nevoit să te ferești de mașini. Era o zonă în construcție, blocuri cu sute de apartamente, cu locuri de joacă și piscine exterioare. Probabil că odată finalizate construcțiile, zona va fi una foarte frumoasă.
Când am ajuns, obosiți și toropiți de căldură, voiam să mâncăm undeva și mi-am adus aminte că citisem comentarii pozitive despre un restaurant din zonă. S-a dovedit a fi chiar lângă vila noastră – restaurantul unui hotel de patru stele. Abia târându-ne ne-am așezat la o masă. Era singuri pe toată terasa. Răcoare, în sfârșit, iar albastrul unei piscine parcă sporea starea de bine. Deschiderea meniurilor a adus însă o stare de rău, de vreme ce o ciorbă costa vreo 35 de lei. I-am spus ospătăriței că nu se încadrează în bugetul nostru și a zâmbit amabil, spunându-ne că nu e nicio problemă. Pe bune, mă pișcam să mă conving că sunt în România! Așa că am luat totuși două porții de niște pești mici, al căror nume nu mi-l amintesc, cu mămăligă, iar pentru copii clasicul șnițel cu cartofi prăjiți și o salată de castraveți. Nimic de băut! Și tot ne-am dus spre 150 de lei. Dar sincer, au fost cei mai buni pești mici pe care i-am mâncat vreodată.
În restul sejurului, după ce am vorbit cu proprietara vilei, am mâncat la un „împinge tava”, pe care l-am găsit la capătul unei străduțe cu case și grădini frumoase, cu oameni primitori, care creșteau pui de mâță și ne-au oferit vișine abia culese. Eram în România!
Singura nemulțumire a fost că nimeni nu a făcut curățenie în cameră. E adevărat, n-am stat decât două zile întregi și două jumătăți de zi, dar la mare, cu tot nisipul pe care n-ai cum să nu-l cari, cu miile de dușuri pe care le faci, fără curățenie zilnică, e grav. I-am spus proprietarei, când m-a sunat să mă întrebe de ce am dat notă mică la curățenie, și mi-a spus că se va remedia situația. Sper că așa va fi pentru că, în rest, pot spune că a fost primul concediu la Marea Neagră despre care am putut spune că mi-a plăcut.
Pe drumul de întoarcere ne-am oprit la Cetatea de la Hârșova…rămășițe de ziduri vechi de mii de ani, ucise de vreme, abandonate de autorități, care au pus indicatoare, dar au uitat să facă drumul și să strângă gunoaiele… Atâta frumusețe și atâta tristețe, rar mai vezi laolaltă. Conform harsova.ro, „Cetatea romană şi romano-bizantină Carsium s-a construit, probabil, peste o fortificaţie getică, încă din a doua jumătate a secolului I p. Chr. La începutul secolului al II-lea p. Chr., în timpul războaielor dacice, în anul 103 p. Chr., împăratul Traian întăreşte fortificaţia cu ziduri din piatră.” Dar ce a fortificat împăratul Traian e acum un fel de rampă de gunoi la înălțime, la poalele cărora curge resemnată Dunărea și pasc priponiți caii… Ce rușine de noi mi-a fost.
Și-apoi, la finele lui iulie, familionul a fost la Bușteni. Vila Cascada ne-a așteptat cu camere tematice (aproximativ 160 de lei pe noapte, camera dublă). Într-o cameră tema era vinul: covor sub formă de sticlă, ceas de perete sub formă de pahar, cârligele de la draperii sub formă de frunză de viță de vie, scaun ca un dop de plută uriaș. În cealaltă cameră, tema era muzicală: o chitară pe perete, oglindă sub formă de vioară, cuvertură cu note muzicale. Și, în ambele camere, în sertarele noptierelor: cărți. Cafeaua a fost din partea casei, la fel ceaiul, zahărul și tot ce e nevoie într-o bucătărie pentru a lua masa afară, în curtea cu terasă și televizor, cu loc de joacă, balansoar, grătar și proțap. Dar dincolo de toate, cea mai frumoasă a fost amabilitatea celor două doamne care asigurau bunul mers al afacerii.
Zona liniștită, cu un pârâu care curgea spre a alunga zgomotul traficului din drumul național și cu peisaje de vis din balcon. Munții din Bușteni nu sunt munți. Sunt giganți adormiți, ce în orice clipă s-ar putea ridica spre a repune în ordine lumea asta debusolată, rătăcită, pierdută de sine.
Dacă vrei să urci cu telecabina la Sfinx și Babele, te așteaptă o coadă la care noi am stat o oră și jumătate. Încă de când parchezi, contracost, te iau în primire niște domni care îți propun să te ducă ei cu mașina până la un punct, apoi mai ai de mers pe jos vreo 40 de minute. Am zis pas! Am vrut telecabină. Iar ce vezi și cum vezi de sus e fără egal. Biletul dus-întors costă 75 de lei pentru adulți și vreo 36 de lei pentru copii. Dar am văzut capre negre săltând pe stânci și brazi a căror înălțime am întrecut-o și turme de oi și un hău ce ne-a înspăimântat, dar deasupra căruia eram, falnici semizei într-o cutie de metal agățată de un cablu.
Și de acolo, de sus, n-am mai vrut să plec. Ce să spui despre cum e acolo? Închizi ochii, încerci să ignori turiștii care se suie pe Sfinx, în ciuda pancartei care le spune să n-o facă, încerci să ignori gunoaiele aruncate de bolânzi, și să te bucuri, nu, e prea puțin spus, să-ți deschizi sufletul și să lași să încapă în el toată măreția acelor locuri unde începi să înțelegi de ce, copleșiți, oamenii au creat divinități astfel încât să găsească o supapă pentru acel preaplin.
Sunt o ființă a mării, spun mereu că la pensie vreau o căsuță pe un mal de mare, să mă trezesc și să adorm în muzica valurilor, să simt mereu în nări aerul ei sărat… dar acolo, sus, (și nici măcare nu e chiar atât de sus, comparativ cu alte altitudini) simți că, poate, poate, ar exista ceva dincolo de fragilitatea, de perisabilitatea ființei, poate, poate nu suntem doar carne, ci și parte a unei conștiințe cosmice. Poate…
În Bușteni e Castelul Cantacuzino. Cu leagăne între copaci, cu tiroliană și tras cu pușca și arcul, cu trambuline. Cu galerie de artă și pereți vopsiți în perioada comunistă, sub care se sufocă fresce pentru care nu sunt bani să fie eliberate. Deși și aici e câțiva zeci de lei biletul. Cu portrete de boieri și domni români, cu poveștile ghidului despre cum Nababul (Gheorghe Grigore Cantacuzino) a vrut să-și paveze curtea cu monede de aur, atât de bogat era. Cu stafii de doamne și domnițe care încă dansează privind la statui și la munți și la rochiile ce foșnesc în ritm de vals… Nu ratați vizita la castel, dacă ajungeți la Bușteni.
Și, dacă vi se face foame și vă place peștele, încercați la restaurantul Izvorul cu păstrăvi, e în același cartier, Zamora. Păstrăvii înoată în bazine mari și sunt pescuiți în fața dvs pentru a vă fi mai apoi serviți.
Am parcurs un traseu ce n-ar fi fost poate greu, dacă nu ne-ar fi prins în sfârșit ploaia mult anunțată de meteorologi, spre Cascada Urlătoarea. Din fericire, în ciuda pancartelor prin care eram avertizați că e o zonă frecventată de urși, nu ne-am întâlnit cu Moș Martin. Iar cascada chiar urlă și se înfurie și stropește și se răstoarnă ca un Sisif acvatic.
Am vrut să mergem și la Peștera Ialomiței, dar după o aventură de câteva sute de metri pe un drum județean a trebuit să ne întoarcem pentru că era închis de fapt circulației, însă pancarta era pusă pe drumul spre întoarcere. Nu ne-a părut însă rău că am făcut drumul până la acel punct întrucât peisajul la intrarea în județul Dâmbovița este în sine un punct de atracție turistică.
Iar mai sus, unde începe drumul amintit, am dat de peisaje pe care un turist străin le fotografia fascinat: un văcar stă sprijinit într-un toiag. Dintr-o dată, începe să fluiere, iar vreo patru câini flocoși apar ca de nicăieri. Câinii aleargă după o vacă rătăcită de cireadă, apoi cu toții, parcă în cadrul unui ritual permanent repetat, coboară muntele și vacile ajung să paște liniștite într-o vale. Văcarul se întoarce la toiag. Îl sprijină din nou și fluieră. Ce simplă pare viața asta…
Și-apoi au fost Castelul Peleș și Castelul Pelișor. Probabil că tot ce se putea spune și tot ce se putea scrie despre aceste două locuri, s-a spus și s-a scris. Dar pentru fiecare, Peleșul și Pelișorul sunt experiențe unice, pe care vrei să le repeți, căci monarhia exercită asupra multora dintre noi acea fascinație care te face să visezi la…. trecute vieți de regi și regine. Pentru mine, să intru în aceste castele a fost ca și cum aș fi intrat într-o mașină a timpului și m-aș fi găsit în camere exact atunci când oameni mari decideau soarta României; exact atunci când reginele organizau baluri de caritate; exact atunci când totul cădea sub comuniști.
Nu ratați etajul de la Peleș. Chiar dacă plătiți în plus, merită fiecare bănuț. Și nu ratați Pelișorul. Amprenta Reginei Maria e peste tot. Iar inima ei e în Camera de Aur.
Și, mai ales, nu lăsați viața să treacă între serviciu, ecran de telefon ori televizor și casă. Călătoriți! Cunoașteți oameni și locuri! Abia atunci veți simți că viața are sens!
