Este vremea cositului şi tot mai des auzim zgomotul produs de motocositoare moderne. Dar oare ce se auzea când bunicii noştri mergeau la coasă? Vă spun eu! Se auzeau glume, râsete, poveşti interesante, învăţături şi chiuituri.
În satele de pe Valea Râmnicului, odată cu trecerea zilei Sfântului Ilie, gospodarii bătrâni îşi iau coasa în spinare, ciocârteele (ciocanul şi nicovala de bătut coasa), un bidon cu apă, că deh… cofiţele s-au stricat de mult, şi pleacă dis de dimineaţă la cosit. Pe vremuri, odată cu cântecul cocoşilor de dimineaţă, uliţele satelor forfoteau de tineri şi bătrâni şi se auzea: „S-a crăpat de ziuă! Hai Ioane la coasă!“.
Tehnica modernă, dar şi pustiirea satelor aşează cosaşul râmnicean într-o altă ipostază. Cosaşul modern (cel cu motocoasă pe roţi sau de mână) nu se mai trezeşte cu noaptea-n cap să-l apuce răsăritul de soare în brazdă, ci se duce precum la serviciu. Adică, pe la 8, 8 şi-un pic! Atunci ajunge şi el la terenul ce o are de cosit. După ce îşi dă jos motocoasa din maşină sau căruţă, se apucă de treabă. Strigăturile de altădată sunt înlocuite acum de bârâitul motorului, care răsună în ecou şi dă impresia că sunt mai mulţi cosaşi pe câmp, însă… e doar ecoul. Pauzele şi le face după cum vrea el. Nu mai este ritualul mesei, al păhărelului de ţuică şi al urăturii: „Să fiţi sănătoşi, să trăiţi şi animalele să mănânce fânul la iarnă“.
Dacă în varianta cosaşului tradiţional flăcăii se luau unul după altul, dovedindu-şi măiestria, dar şi forţa în ale cositului, în varianta modernă nu are cu cine concura. Acum cosaşul modern este trist… este stresat, ocupat, grăbit, enervat, poate chiar și morocănos. Pentru că nu are timp, pentru că nu îi place, pentru că o face de nevoie… nu de plăcere. „Acum nu mai e tineret să cosească. Noi avem de cosit o grămadă, dar suntem bolnavi şi nu mai avem putere. Copiii noştri muncesc la oraş şi nu au timp să ne ajute. Dacă pui pe cineva, ca să-l plăteşti, nu e convenabil pentru noi. Înainte era frumos când se mergea la cosit, nu simţeam că suntem la muncă, pentru că ştiam să îmbinăm distracţia cu treaba şi trecea ziua repede şi frumos. Acum, cei tineri nu simt plăcerea asta, pentru că ei sunt stresaţi, trişti şi sunt mereu nemulţumiţi. Noi, înainte, ne mulţumeam cu puţin şi ne bucuram de orice. S-au schimbat vremurile din păcate, pentru că s-au schimbat în rău, nu în bine“, a spus nea Vasile din Dumitrești.
Plecatul la cosit se făcea într-o perioadă anume şi necesita o pregătire minuţioasă. Coasa era pregătită cu o zi înainte, traista cu mâncare şi băutură la fel, hainele aranjate din timp şi planul de acțiune bine stabilit. „Cositul începea la 2-3 zile după Sfântul Ilie. Înainte cu o zi, împănam coasele, adică le potriveam şi le fixam. Le măsuram cu paiul, ca să nu fie dată pe spate, că apoi rupe iarba şi merge şi greu. Cât era de la mâner la călcâi, atât trebuia să fie şi la vârf, sau cel mult cu-un deget mai departe de vârf. Puneam nişte pene, o băteam cu ciocănelul special pentru coasă şi cu nicovala. Când băteam coasa, trebuia să batem în scurt, aşa, să mişcăm numai din cot, nu cu toată puterea, din umăr. Bătaia trebuia să fie din scurt şi de aproape. După ce potriveam penele, coasa o băgam în apă, ca să se umfle penele şi mânerul, că el în timp de la soare se slăbeşte. După ce terminam cu pregătitul coasei, ne culcam. Dimineaţă plecam pe la 4 – 5, depindea şi de locul unde trebuia să cosim, că mergeam pe jos până acolo. Mergeam uneori şi 10 km. Şi trebuia să fim la brazde la răsărit, ca să începem treaba. Era zi – lumină, adică stăteam de când se lumina afară până când se însera“, povestește cu nostalgie nea Vasile.
Ascuţitul coasei, o măiestrie
Coasa se ascuţea cu o unealtă specială, făcută de gospodari, dintr-o piatră de râu, un toc de lemn şi niscai iarbă. E nevoie de îndeletnicire, dar mai ales de atenţie, deoarece dacă nu ştii cum să dai cu piatra, te poţi răni foarte uşor.
„Aveam un toc din lemn şi în el băgam iarbă, apoi o piatră de râu şi apa. Piatra de râu cea mai bună era după gârla Buzăului, că avea ceva în ea de sclipea şi făcea ca nişte licurici când dădeai pe coase. Mai luam şi pietre de aici de la noi, dar erau nisipoase şi nu ascuţeau bine. Ţin minte că era un bătrânel pe aici, la noi, care se ducea pe gârla Buzăului şi venea să ne vândă pietrele. Fie că îi dădeam bani, fie că îi dădeam rachiu pe ele, noi eram mulţumiţi că avem cu ce ascuţi coasa. Tocul şi piatra de ascuţit coasa erau purtate mereu după noi. Le ţineam la curea sau jos, la picior. Coseam, ascuţeam… coseam ascuţeam şi tot aşa“, a adăugat nea Vasile.
Mâncare, rachiu şi chiuială
Pauza de masă, aşa cum se spune acum, era pentru cosaşi o relaxare. Mâncau în linişte, apoi stăteau câteva minute la un pahar de vorbă, aşa cum se spune, şi după aceea o luau din loc, din nou.
Îşi căutau un loc la umbră, se aşezau toţi pe jos, pe iarba proaspăt cosită, şi începeau să mănânce fără să mai aibă timp de povestit şi de vorbit. Nu se mai auzea nimic. Mâncau şi atât. Apoi începeau să vorbească pe rând, care cum s-a săturat primul şi treptat vorbeau toţi. Cea mai mare vorbărie era când beau rachiul. Şi apoi o luau din nou din loc şi treceau la locurile lor, la treabă, dar nu înainte de a-şi fixa iar coasa. „Dacă ne duceam la ocol, ne luam noi mâncare de acasă, în traistă. Fiecare îşi punea ce avea. Mie îmi punea muierea ouă fierte, brânză, ceapă, roşii şi pepene, că îmi place să mănânc pepene mult. Alţii îşi luau brânzoaice, şuncă… depinde ce zi era, că dacă era zi de post, era mai slăbuţ, aşa, cu mâncarea. Dacă ne duceam la particular, ne dădeau ei să mâncăm. Aveam două mese pe zi. Prima era la ora 10.00 şi era masa de prânz. Ne dădeau ciorbă de păstăi sau de dovleac cu lapte, cartof fiert şi la sfârşit rachiu de prună. Următoarea masă era pe la ora 3.00 şi se numea masa din amiezi. Atunci, dacă nu era zi de post, ne dădeau ciorbă lungă de găină, acrită cu lapte bătut, brânză, mâncărică de cartofi sau de păstăi. Şi iar rachiu de prună! Rachiul ne dădea curaj, putere şi spor. Ne luam la întrecere şi aveam chef mai mare de muncă, eram mai voioşi, aşa! Era un curaj atractiv, toţi ne simţeam bine şi ne plăcea. Apoi începeam să chiuim, să cântăm, să fluierăm. Era frumos, că se auzeau şi alte chiuieli din alte părţi. Le auzeam și pe femei cum chiuie şi ele, chiuiam şi noi şi trecea ziua aşa repede. Nici nu oboseai. Nu simţeai că munceşti, că era plăcut tare“.
Înainte, oamenii făceau asta cu drag, ba chiar aşteptau perioada asta a anului, pentru că ei aveau respect pentru agricultură, aveau nevoie de fân pentru animale şi unii munceau pentru a face rost de bani pe perioada verii.
Cosaşul modern…
Să mai povestim câte ceva şi despre cosaşul modern. E un om de la ţară care nu are serviciu şi s-a adaptat vremurilor, încât să aibă un câştig. A investit într-o unealtă modernă destul de scumpă şi caută oameni în satul său sau satul vecin, care au nevoie de ajutor. Şi e plătit acel ajutor! Din pensii mici, din ajutor social sau din banii trimişi de copiii din străinătate. Şi e scump acel ajutor, dar bătrânii nu au o altă variantă de ales. Pot spune că profită cosaşul modern de situaţia bătrânilor? Eu spun că da, profită. Dacă e să-l întrebi pe el, spune că nu.
Lui i se pare că le face un favor, dar favorul acesta se măsoară seara, când săracii bătrâni scot din buzunarul de la piept, prins cu ac de siguranţă, aproximativ 200 de lei. Dacă ţinem cont că unii dintre ei au doar o vacă şi un cal, sau o vacă şi atât, cam cât lapte ar trebui să vândă să poată ieşi în câştig? Şi mai ales cui? Dar săracii nici nu îndrăznesc să facă socoteli… ei doar îşi fac treburile gospodăreşti pe care le-au deprins de la părinţii lor şi nu mai conştientizează că ies în pierdere cu munca şi cu banii.
„Cei care au motocoase scumpe la noi în sat cam profită de noi! Ne cer bani mulţi, ne duc cu gura că vin azi, că vin mâine şi nici nu cosesc într-o zi aşa mult pentru câţi bani ne cer. Pentru că nu avem altă soluţie, apelăm la ei, dar pensiile sunt mici şi ne cam doare sufletul când ştim câţi bani trebuie să le dăm seara. Foarte puţini acceptă rachiu în schimb sau altceva. Vor bani, că ei cu bani îşi iau maşini scumpe, după care nici măcar la ocazie nu ne iau când ne văd pe stradă. Nu se mulţumesc cu puţin. Ei cred că ne ajută, dar de fapt cam profită de noi. Asta e situaţia din zilele de azi. Aşa este cam peste tot, nu doar aici la noi în sat. Când puteam, făceam noi, acum dacă nu mai putem, dacă nu mai avem putere, ne lăsăm la mila lor“, a mai spus nea Vasile.
Cosaşul modern e de părere că ajută şi munceşte pe bani cinstiţi. Nu contest asta… pentru că în urma lui dealul e frumos şi bine cosit. Până la urmă ăsta e serviciul lui, are şi el familie, are şi el atâtea de plătit şi cumpărat. „Am cosit mulţi ani cu coasa, exact aşa cum făceau părinţii mei. Apoi am plecat să lucrez în străinătate. Nu mi-au mers treburile prea bine în afară şi m-am întors în ţară. Am cumpărat două motocoase puternice şi m-am gândit că aşa o să am de treabă şi o să câştig un ban cinstit şi curat. Poate că e mult cât luăm, dar avem de tras toată ziua, dacă se strică ceva la utilaj suportăm noi cheltuielile, suportăm zgomotul toată ziua. Băieţi tineri nu prea avem în sat şi aşa încerc şi eu să mă împart când la unul, când la altul. Am şi eu familie de întreţinut şi trebuie să mă descurc. Până la urmă, fiecare se descurcă cum poate“, a declarat Viorel.
Nu am petrecut o zi întreagă cu cosaşul modern și nici cu cel tradiţional, însă din ce am auzit, şi mi-au spus oamenii, se pare că în ziua de azi cositul a devenit o afacere pentru cosaşii moderni şi un chin pentru cosaşul tradiţional!
