Atunci când dormi sub cerul liber, atunci când viața nu îți mai oferă nimic, sau nimic bun, cu excepția necazurilor, a nenorocirilor care se țin lanț, atunci mai ai o singură speranță, copiii tăi vor crește, vor ajunge mai bine și te vor ajuta și pe tine. Dar oare cum poate un copil ca cei ai familiei Neagu să ajungă un adult sănătos, un adult cu școală, un adult care nu dezvoltă frustrări, ranchiună și răutate? Oare cum poate un copil care nu cunoaște noțiunea de casă, de acasă, să fie un adult echilibrat?! Oare cum poate un copil, care de cele mai multe ori se culcă flămând, să ajungă un om bun?! Oare…?
Oare un copil care doarme sub cerul liber poate să se bucure de copilărie?! Oare un copil fără adresă, fără casă, fără masă, fără copilărie, va aprecia lumea asta doar pentru că a primit viață?!
Familia Neagu este o familie săracă, doar că privindu-i, cuvântul sărac prinde cu adevărat forma din dicționar.
Unul din dormitoare se află sub cerul liber, sufrageria la fel, canapeaua și masa sunt tot acolo. Am uitat! Și bucătăria este tot acolo. Trăiesc într-o singură cameră, de fapt nu știu să vă scriu despre ei, nu știu să le povestesc viața, nu știu cum să le strig durerea, nu știu cum să le strig foamea, nevoia și sărăcia, pur și simplu sunt prea săraci, prea ai nimănui, prea ca în România. Voi încerca totuși să dau glas poveștii lor.
Voi începe cu tatăl, Enache Gheorghe, 32 de ani, un tânăr tată, care muncește de dimineața până noaptea târziu având în grijă o cireadă de vaci, vreo 3 cai. Și multe griji. În fiecare iarnă se mută pe unde apucă și pe unde găsesc. De 6 ani, din primăvară până toamna târziu se întorc în același loc, în comuna Vânători, satul Jorăști. Gheorghe are grijă de o cireadă de vaci ale unui sătean, pentru toată munca depusă din zorii dimineții și până seara târziu, la final se alege cu 900 de lei. Bani cu care trebuie să-și hrănească cei 6 copii.
Gheorghe este ajutat și de 3 dintre băieții lui. Cosmin, despre care părinții spun că are 17 ani, este elev în clasa a IX-a. Nu judecați, când nu ai o casă, o masă, caiete și mâncare, să termini totuși 8 clase este o reușită. Cosmin, care nu îmi vorbește prea mult, este elev, dar mai mult decât elev este văcar, asta face zilnic, merge cu vacile pe câmpurile satului. Apoi Dănuț, care are 11 ani și Alexandru,10 ani, și ei își ajută tatăl așa cum pot.
Larisa are 8 anișori, este singura fetiță a familiei, cu ochii negri și triști, ea mai ajută la treburile casei. Andrei, 6 anișori și Narcis, 4 anișori. Narcis este singurul care mai găsește puterea de a zâmbi…. de fapt nu este putere, este inconștiența copilăriei, pe câmpul pe care trăiește el nu vede copii mai bine îmbrăcați, nu vede jucării, nu vede nimic…cum ai putea să îți dorești mai mult de „nimic”?
Ei nu au nimic, dar nimic, nu știu ce aș putea să vă povestesc despre sărăcie, despre lipsa hranei, despre lipsa hainelor, despre lipsa normalității anului 2018.
De ei se mai ocupă și le mai aduce dulciuri și alimente Iulia, care în fuga ei de a salva sute de animăluțe își face timp și pentru copiii câmpului. I-am întrebat pe rând ce își doresc, au spus mâncare, haine și desene animate. Am încercat de la fiecare în parte să aflu ce ar vrea să primească totuși, mama lor a completat: „ce ați dori să vă aducă moșul (Moș Crăciun)”. Am zis că totuși nici măcar soția moșului nu sunt, că sunt prea neagră iar moșului îi plac blondele, măcar le-am furat un zâmbet 🙂 dar vedem ce putem face.
Așa că vă lăsăm aici lista: Cosmin: un telefon; Dănuț: o minge și un costum de fotbalist; Alexandru: o minge și un costum de super fotbalist; Larisa: o păpușă; Andrei: o bicicletă; Narcis: „papuci, să nu mă mai usture picioarele, mă ustură de la iarbă, de la pietre”.
