A fi părinte este meserie grea! Educația și caracterul adultului sunt formate încă din copilărie

0
410


Familia începe cu căsătoria și se formează în jurul ei. Orice familie adevărată apare din dragoste și îi dă omului fericire. Odată cu apariția copilului, totul se schimbă în acea familie. Toată atenția din casă este îndreptată asupra celui mic, sau așa ar trebui să fie. Acum, în mod normal, cei doi soți vor trebui să se concentreze pe educația copilului, a celor 7 ani de acasă.
Am văzut în jurul meu multe cazuri și chiar consider că un caracter puternic se poate forma încă din primele zile de viață ale copilului. Credeți sau nu, știți deja sau nu, educația copilului începe încă din perioada sarcinii. Dacă mama care poartă în pântece fătul se supără și se enervează, atunci și fătul se tulbură. Vine perioada alăptării, care se pare că și ea face parte din educație. Sunt studii care dovedesc faptul că laptele mamei dă sănătate copilului. Prin alăptare, ei sug și dragoste, afecțiune, mângâiere, siguranță, dobândind de mic un caracter puternic. Mama care „lenevește” și nu alăptează, transmite această lenevire și copilului ei.
Copilul are nevoie de multă dragoste, afecțiune. Când e mai măricel, vrea să stai cu el, să-ți povestească orice, să-l mângâi, să-l alinți. Dacă de mic se satură de dragoste și afecțiune, mai târziu va avea putere să înfrunte problemele din viață.
Părinții pot să le aducă fericire copiilor numai în măsura în care ei înșiși au găsit fericirea în căsnicie. Cu cât copilăria a fost mai plină de dragoste și mai fericită, cu atât se formează încet, încet un copil, un adult cu caracter puternic, pentru că la baza caracterului e ceva solid, e ceva ce nimeni niciodată nu îi va putea lua, pentru că totul a rămas în inimă și asta îi va da putere și încredere!
Într-o carte bisericească am găsit scris că „A educa un copil înseamnă a pune în el temeiurile caracterului spiritual și a-l aduce la capacitatea de a se educa singur”, frază cu care sunt întru totul de acord și conștientizez că educația copilului este o „meserie” foarte grea, dacă îți dorești ca acel copil să îți fie recunoscător în viață.
În ziua de azi, cei mai mulți copii îi văd pe părinții lor numai seara, pentru puțin timp și astfel nu se satură de dragostea lor. Când se întorc acasă, aceștia sunt în cele mai multe cazuri foarte obosiți și nu mai au destulă „baterie” pentru a se ocupa și de copil. Mama de obicei se duce direct în bucătărie, apoi trebuie să facă restul treburilor din casă și tatăl poate că se relaxează sau se uită la televizor, considerând că nimeni nu îi va reproșa ceva, pentru că aduce bani în casă, deci așa își întreține familia.
Vedeți că în ziua de astăzi toată lumea este înnebunită după bani. Am stat de vorbă cu o familie din Focșani, care era cât pe ce să mă convingă că ei au dreptate și că e bine cum spun ei, dar… ptiu… ce bine că nu m-au convins. „Copilul nostru are 10 ani și pot spune că l-am educat să se crească singur de la vârsta asta. E mare, în ziua de azi trebuie să învețe să fie pe picioarele lui, chiar dacă are 10 ani. Noi considerăm că el e pregătit pentru multe și avem încredere în el. Îl ducem pe el la școală, apoi fiecare la serviciul lui. Când termină orele, îl așteaptă un prieten taximetrist în fața școlii și ni-l duce direct acasă. El odată ajuns acasă, este învățat să își pună singur de mâncare, ba chiar spală și vasele uneori, apoi își face temele, se joacă pe laptop, face ce vrea el, dar știe că toate după teme. Și e verificat, adică mereu când ajungem acasă verificăm dacă într-adevăr temele sunt făcute. Putem spune că e un om mare, care înțelege tot și știe că noi tot ce facem este pentru binele și viitorul lui. Când ajungem acasă, la ora 18.00, respectiv 19.00, luăm cina toți trei, apoi el se duce în camera lui și se culcă. Este foarte echilibrat și ordonat”, mi-au povestit Diana și soțul ei.
Este testat că noi avem intenția de a compara și a face deosebiri în funcție de situațiile prin care noi înșine am trecut în viață. Totul este obiectiv sau… subiectiv. În timp ce ei îmi povesteau, logic că eu făceam, instant, comparații cu cazul meu. Când aveam 10 ani, mă lăsau cu bunica atunci când plecau sau mă luau cu ei. Când ajungeau acasă, toți ne strângeam în jurul unei mese, sau stăteam afară în curte și vorbeam fel și fel. Asta am făcut-o până m-am căsătorit și am plecat de acasă. Dar asta fac și acum, chiar dacă am familia mea. Comunicaaaare și afecțiune, asta îi lipsește acelui copil „matur”, care se descurcă singur și face singur tot.
Da, sunt și calitățile de apreciat atât la părinți cât și la copil, dar dacă un copil nu primește suficientă dragoste și atenție, sufletul lui se ofilește ca o plantă la întuneric sau fără apă. Nu e glumă și nu exagerez, dar pot apărea deviații psihice, dificultăți de caracter, defecte de personalitate, mergând chiar până la boli psihice. Nici nu vă dați seama ce influență are copilăria în viața unul adult! Diana și soțul ei consideră că ei muncesc din zori și până seara pentru copil, să aibă bani să investească în el. Corect! De apreciat că vor să investească în el, dar oare dacă nu este comunicare, pentru că nu este… timp…, oare aceștia vor „nimeri” investiția încât să fie și pe placul copilului sau abilităților lui? Pentru că e nevoie de timp lângă copil să vezi cam ce inclinații are și este nevoie de timp să poți să-i oferi o multitudine de exemple din care ulterior el să învețe și în final, când va fi măricel, să aleagă.
Și eu vreau să îmi pot permite să îi ofer copilului meu lecții de pian, de înot, de dans, de pictură, de sport, de călărit, de orice, astfel încât el să vadă tot și să alegem împreună cu el ceea ce va fi bine pentru a reuși în viață. Bunurile materiale nu țin loc de căldură sufletească, de atenție, de dragoste! Mi-aș dori ca băiețelul celor doi să vină la ei seara și să le povestească prin ce a trecut el în ziua respectivă, dar din păcate știu că nu o va face.
Dacă aș scris că nu îi cunoaște îndeajuns ați crede că sunt nebună? Mă risc și scriu. Copilul trebuie să-și cunoască foarte bine părinții, să afle cât mai multe de la ei, să aibă încredere în ei dacă aceștia vor dori să aibă o relație armonioasă.

Familia este „laboratorul viu” al destinului copilului
 
Max Má½’ller afirma că „acolo unde este vorba de educația copiilor, viața trebuie abordată ca ceva de cea mai mare seriozitate, răspundere și înălțime”. Educația este înrudită cu arta. Artistul are tehnica sa, regulile sale, materialele sale. Așa și într-o familie. Părinții au copilul, au regulile lor, cred că odată cu nașterea, cât și pe parcurs, ei își impun o anumită atitudine, își impun niște reguli pe care să i le pună copilului și îl educă după bunul plac.
E nevoie de mult timp petrecut alături de copil pentru a-l modela. E nevoie de implicare. Părinții trebuie să-i ajute pe copiii lor încă de la o vârstă mică să-și asume răspunderea pentru ei înșiși. Un părinte care oferă copilului totul de-a gata, un părinte care nu-l implică în nimic, greșește. Copilul acela nu va avea inițiativă, nu va avea curaj și va aștepta mereu ajutor de la alții. Am avut în grijă, pentru câteva ore, o fetiță de 6 ani, cât timp părinții erau plecați din localitate. La un moment dat, i-am zis că mergem până la magazin să cumpărăm ceva dulce, dar nu prea am bani. Și o întreb dacă are ea bani să-mi dea. Vroiam să văd ce spune! Am fost dezamăgită de răspunsul ei… de fapt de ce învață ea din exemplul familiei. Părinții ei sunt asistați social. Sunt oameni în toată firea, sănătoși, care ar putea găsi de lucru, care ar putea face naveta în oraș pentru serviciu. Dar nu… e ok să primești lunar bani nemunciți și să stai acasă. Până la urmă s-au învățat să trăiască cu bani puțini și nu au pretenții la nimic. Și fiica lor îmi spune: „Mmmm, nu am bani. Dar poate găsim la cineva. Poate ne dă cineva bani sau ne dă mamaia, că ea ne dă mereu când nu avem”. Zic, bine, dar oare nu ar trebui să muncim ca să câștigăm bani? Hai să vedem poate are nevoie vreo vecină să o ajutăm la treabă și ne dă câțiva bănuți ca să ne cumpărăm dulciuri. La care răspunde și în același timp mă trage de mână: „Nuuuu, hai la mamaia, că ea ne dă sigur!”.
Deci oare cum va porni în viața acest copilaș nevinovat? Ce principii, ce gândire, ce așteptări va avea? Poate vor fi șanse să ajungă la liceu și atunci să conștientizeze ea ce e bine și ce nu, văzând la alții, la alte familii, alte gândiri, dar cu siguranță sunt șanse puține să își schimbe deprinderile cu care a fost crescută. Copilul, inițial, are exemplul familiei. Și imită tot ce vede.

Disciplina, mama învățăturii

O caracteristică a familiei sănătoase și fericite este disciplina calmă și demnă. Ca să clarificăm, disciplina este învățare, nu pedeapsă. Fără învățare nu va fi posibilă o dezvoltare normală a copilului! Disciplina este o învățare conștientă, ascultare voită, înseamnă răbdare, perseverență. Învățarea la rândul ei se bazează pe explicații, observație, imitație, repetiție, încurajare, stimulare, încercare și greșeală.
Psihologul Irina Petrea le recomandă părinților următoarele: copilului trebuie să-i cerem să facă doar acele lucruri pe care i le poți impune; trebuie spus o dată frumos, a doua oară să i se facă un avertisment serios și să se acționeze a treia oară, că altfel, părinte…. tu vorbești, tu auzi; nu îi adresa mai multe cereri deodată, ci câte una, pe rând; nu schimba solicitările din mers și regulile în mod arbitrar; evită să declanșezi conflicte. Tot de la psihologul Irina Petrea, învățăm că nu e bine să disciplinăm copilul când e bolnav, speriat, mânios, frustrat, rușinat… sau seara. Niciodată nu trebuie certat seara, pentru că în timpul nopții ei nu au cum să-și risipească mâhnirea, iar întunecimea nopții îi înnegrește și mai mult.   

Copile, ești liber să faci… ce îți spun eu!

 
Dacă e să o luăm de la punctul 0, embrionul este îngrădit 9 luni în pântecele mamei. Pe nou-născut îl așezăm într-un pătuț cu „gratii”. Apoi când începe să meargă, uneori îi punem un gărduț ca să nu treacă de acel perimetru pe care îl are  la dispoziție, astfel încât să nu se lovească. Când e mai mare, nu e lăsat singur ca să nu cadă sau să alerge în fața mașinii. Toate astea sunt necesare pentru a crește copilul în siguranță. Părinții practic îl lipsesc de libertate dar fără aceste măsuri, ar fi fost în primejdie din prima clipă.
Copiii trebuie să înțeleagă că până la terminarea studiilor vor fi îngrădiți, pentru că altfel se pot distruge. Ei trebuie să perceapă îngrădirea ca pe o nevoie, ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu și să fie recunoscători părinților, pentru că o fac din dragoste. Dar ca un copil să poată înțelege toate astea, trebui să aibă încredere în tine, ca părinte, că într-adevăr îi vrei binele pentru el… nu pentru tine. Mulți părinți, prin copiii, își vor ei înșiși binele și copiii simt asta!
Ca și concluzie, fiecare își crește copilul așa cum dorește și cum simte, dar uneori consider că este important să ne documentăm din cărți psihologice cum influențează atitudinea noastră educația lor. Nu le știm pe toate, dar putem învăța mai mult. Dacă vrei un produs bun, trebuie să te ocupi de el și să faci eforturi, astfel încât să îi oferi tot ce e mai bun. Poate nu le știm, dar le învățăm. Sunt persoane specializate pe domeniul ăsta, sunt cărți, totul e să vrei să acorzi mai mult timp și mai mult respect copilului tău.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here