Când ești un om crescut de bunici, ești învățat să fii înconjurat de iubire, să oferi iubire și să primești iubire. Plecăm departe, ajungem departe și uităm să mai privim spre casă, spre acasă! Am fost crescută de bunici, cred că este cel mai frumos cadou pe care putea să mi-l ofere viața. Îmi amintesc că seară de seară avem câte o poveste, nu din cărți, nu inventată, nu copiată, era viața bunicului meu. O viață nu ușoară, o viață în care merele pădurețe țineau în nenumărate rânduri loc de cină. Mulți frați și cu un tată plecat în război… dar nu despre asta vă voi povesti; vă voi povesti despre iubire, despre un bunic, despre o bunică și despre o copilărie cumva săracă (ar spune unii) dar nu și pentru mine.
Nu am fost generația smartphone, am fost generația amintirilor, și nu o spun cu superioritate sau reproș pentru tinerele generații, doar o spun cu admirația pentru copilăria mea. Cunosc din ce în ce mai des familii care spun că nu au ce mânca, pe vremea mea nu era așa. Bunica mea putea face cea mai bună ciorbă din două frunze și trei legume, sau cea mai bună tocăniță din nimic. Avea un ingredient special, iubirea. Își dorea că noi să fim sătui, o enervam la culme când începeam să ne batem cu mâncarea, sau când ne aruncam micile bucățele de carne dintr-un castron într-altul, dar era o casa plină de copilărie, plină de iubire și nu adormeam nicicând fără să chiuim de râs. Au fost vremuri grele, unele chiar dureros de grele, dar nu mi-aș schimba nicicând Copilăria.
Mulțumesc Mamaia! Mulțumesc Tataia! Sunteți reperul meu de bunătate, înțelepciune și putere!
P.S. Nu vă uitați bunicii, nu vă uitați copiii! Fără ei, nu suntem noi și fără noi, copiii noștri nu au rădăcini, nu descoperă iubirea!
