Este 11 Iunie, o zi ca oricare alta, nu și pentru cei ce termină clasa a Vlll-a. Astăzi am așteptat în fața unei școli din Focșani să termine unul din copiii dragi sufletului meu, examenul. Au venit fel și fel de oameni, fiecare se adăpostea cumva de soare, cumva de teamă, cu inima cât un purice, puține mame și-au luat copilul în brațe și le-au spus că au fost grovazi! Puțini au fost cei care au venit să își aștepte copiii, și mai puțini au fost cei care i-au îmbărbătat.
Îmi amintesc de examenul meu de capacitate, am fost un copil bun la școală, dar examenul de capacitate m-a pus în cap. Copil crescut la țară, în munții Vrancei, coboram la comună sau în oraș cu ocazii deosebite, acum era una deosebită, era primul examen serios din viața mea. Am mers doar însoțiți de diriginți, am plâns pe o bancă necunoscută mie. Am plâns când am ieșit din examen, am plâns pe drumul spre casă, vreo 5 km parcurși pe jos, am plâns la afișarea rezultatului, tata murise, mama plecase, am plâns și încă mai plâng. Nu știu cât a contat pentru mine nota, dar știu sigur că m-a durut că eram singură.
Iubiți-vă copiii. Îmbrățișați-i înainte de a se afișa rezultatul, ei au nevoie de voi acum, când stau cu inima-n gât, nu când ies victorioși.
