Sunt un om crescut pe ulițele satului românesc, pe ulițele ce odinoară erau pline de zumzetul copiilor, de freamătul și bucuria horelor și tot ce e specific unui sat din munții Vrancei. Am învățat încă de mică faptul că a dărui din puținul tău nu este un gest extrem, face parte din firescul omului crescut la sat, am învățat că atunci când un vecin are o problemă se pun sătenii laolaltă pentru a o rezolva. Îmi amintesc că nu aveam mai mult de 10 ani, era într-o după-amiază de vară (cred), toți sătenii, cu mic, cu mare, conduceau un vecin pe ultimul drum… când deodată începe o zarvă și o agitație de nedescris, încep a striga și a lăsa mortul pe drumul lui și fac stânga împrejur în cea mai mare grabă. Eram însoțită de bunica mea, o întreb ce s-a întâmplat?! Îmi răspunde că arde casa unui vecin și trebuie să ajungem de îndată, să vedem cum putem fi de folos. Mă întrebam în sinea mea, cum ar putea să ajute o bătrâna și o copilă de 10 ani, ce am putea face noi, de ce alergăm, noi nu știm să stingem incendii!! Am lăsat gândurile deoparte și-am încercat să țin pasul cu bunica, care deși avea o vârstă, era mai sprintenă ca mine 🙂
Am ajuns, casa se făcuse scrum înainte să ajungem noi, iar pompierii au venit, au constatat, au asigurat locul și au plecat. Nea Nicușor și tanti Lenuța au rămas fără acoperiș și cu 3 fete sub un cer împodobit cu un soare luminos, care ardea mai rău decât flăcările ce tocmai le-au mistuit casa (…) Am plecat fiecare la casele noastre, nea Nicușor și-a luat soția și fetele și a plecat la casa părintească. Bunica mea jelea mai ceva ca la mortul care s-a dus aproape singur la groapă. A doua zi, toată lumea era cu zâmbetul pe buze, fiecare uitase că nu are bani, că au copii sau probleme, toți, dar absolut toți sătenii au sărit în ajutorul lui nea Nicușor, chiar și din satele vecine au venit cu materiale, cu mână de muncă și cu speranță. Nea Nicușor a primit o casă nou nouță, de care se bucură și acum împreună cu fiicele și nepoții 🙂 Așa era viața la țara, puneau mână de la mână și făceau un acoperiș.
Acum vin eu, copilul care a ajuns la 31 de ani și vă cer să facem un acoperiș unor copii, ce nu sunt din munții Vrancei, dar sunt tot copiii României. Sunt copiii satului Aluatu, din Moldova, ne desparte doar Prutul, nu și sângele. Acolo există o școală românească, de altfel singura școală românească din raionul (județul) TARACLIA. Acolo învață 70 dintre copiii României și își doresc să învețe în continuare, fără a fi obligați să frecventeze cursurile unei școli rusești sau moldo-rusești. Este de altfel singura școală românească printre alte 70 de școli rusești. Ce putem face noi, pentru copiii de peste Prut, ca ei să rămână în școala lor? Simplu, să donăm echivalentul unui sac de ciment.
Prietena mea și a multor copiii ai României, Doina Mustățea, ne roagă să o ajutăm.
Iată mesajul Doinei: „Proiectul nostru, CARTEA – O UȘÄ‚ DESCHISÄ‚ CÄ‚TRE VIITOR are la bază combaterea abandonului școlar în rândul copiilor defavorizați. În acest caz situația este mult mai gravă: 70 de copii sunt împiedicați să aibă o școală în limba lor fiind obligați să meargă într-una unde să învețe într-o limbă pe care n-o vor. Prieteni din țară: o donație din partea voastră poate salva viitorul unui copil român. Alăturați-vă nouă și împreună, celor 70 de copii. Cu 15 lei sau cu 3,5 euro salvați un viitor. Mulțumim celor care au donat deja și tuturor celor care se vor alătura nouă.
Conturile unde pot fi făcute donațiile:
Italia: POSTE PAY: 5333171043859186/Chelaru Dumitra.
România: Asociația TIGHINA.RO la Libra Internet Bank – sucursala Nerva Traian, IBAN: RO15BREL0002001458930100, cu specificația „pt. scoala Aluatu”.
Moldova: Asociația UNIREA – ONOARE, DEMNITATE ȘI PATRIE: MD75VI022240300000083MDL, cu specificația „pentru școala românească”.
Spania: contactați Sebastian Hulub.”
Școala va fi curățată de o echipă formată din profesori, părinți și săteni, care fac toți voluntariat cu scopul de a economisi din bani, pentru a-i putea folosi la materiale. Însă pe 20 iunie trebuie începute lucrările de renovare, și la sfârșitul lunii august să ia sfârșit. Ce îl desparte pe un copil să învețe în limba română și să continue să își vorbească limba cu care s-a născut?! Un sac de ciment! Atât! Împreună putem să le fim alături copiilor de peste Prut, români de-ai noștri.
