Comisar-șef Mirela Chiriac, șef Centru Operațional din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean (IPJ) Vrancea, se numără printre primele femei din poliția vrânceană, de după 1989. Are o experiență de 22 de ani în spate și sunt foarte puține lucrurile din activitatea polițienescă care să fi rămas nefăcute de ea. Privită în ansamblu, comisar-șef Mirela Chiriac pare un „bulgăre” de frumusețe, tinerețe veșnică și energie fără margini. „Furia blondă”, așa cum îi spun colegii din județ, pentru că nu evită să apeleze la autoritate atunci când lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie, comisar-șef Mirela Chiriac are un suflet în care te poți scufunda, pentru a-ți regăsi echilibrul pierdut. Născută la Panciu, mi-a spus că leaganul copilăriei sale a rămas acolo, în căsuța bătrânească a bunicilor, unde familia se întâlnește la masă în fiecare duminică și acolo unde mama îi așteaptă, pentru a-i strânge pe fiecare în brațe.
Comisar-șef Mirela Chiriac a reușit, printre picături de timp, să modeleze un om de excepție, un viitor adult, despre care vorbește cu admirație. Își admiră fiica și mi-a mărturisit că a crescut-o într-un stil cazon, explicându-i, încă de când era un copil, că numai ploaia cade din cer. Fiica sa, în vârstă de 16 ani, este olimpică națională la fizică și la română. De la olimpiadele naționale a adus pentru Vrancea bronz și multe premii speciale. A terminat clasele I-VIII cu media 10, iar capacitatea a luat-o tot cu 10. Este elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național Alexandru Ioan Cuza din Focșani și a terminat primul semestru tot cu 10. „Sunt foarte mândră de ea. Seamănă cu mine. Am educat-o într-un stil cazon și i-am explicat de când era mică: Mama, ca să reușești în viață trebuie să muncești foarte mult! Eu niciodată nu am tratat-o ca pe un copil, ci ca pe un adult. I-am spus mereu că trebuie să lupte, atunci când vrea ceva”.
În puținul timp liber pe care-l are, comisar-șef Mirela Chiriac își îndreaptă atenția și eforturile spre a-i ajuta pe semenii aflați în suferință. „De vreun an și jumătate intru pe grupurile umanitare și licitez. Recunosc, uneori îmi îndrept toată atenția asupra acestor acțiuni umanitare, atunci când sunt acasă. Chiar îi spun soțului, când mă întreabă ce fac, că acei oameni au mai multă nevoie de atenția mea uneori”.
Știți cum vi se spune peste tot în județ? „Furia blondă!!!”
Mi-a mărturisit că este o perfecționistă și că nu agrează pasivitatea unora. „Am aflat acum câțiva ani că în teritoriu polițiștii îmi spun „Furia blondă”. Mie mi se pare că nu sunt un om aprig, dar atunci când nu ies lucrurile așa cum ar trebui să iasă, trebuie să recunosc că mă enervez și devin ca o furtună, dar îmi trece repede. În teritoriu toată lumea mă știe drept „Furia blondă”. Întâmplător, o colegă de la un post de poliție, după ce fusesem într-o acțiune la ei, a venit a doua zi și mi-a spus: Doamna Chiriac, știți cum vi se spune peste tot în județ? «Furia blondă!!». Nu mi-a venit să cred. Probabil pentru că uneori sunt mai impulsivă, iar această impulsivitate îmi vine din faptul că-mi doresc ca toate lucrurile să fie bune. Îmi place ca lucrurile să iasă bine, pentru că pot ieși bine. Câteodată te mai lovești de pasivitatea unora, sau de încăpățânarea unora”, îmi spune.
Comisar-șef Mirela Chiriac visa să devină medic când era copil, dar refuzul părinților i-a îndreptat pașii spre cariera de polițistă. O carieră ce i-a adus multe satisfacții de-a lungul timpului, dezvăluindu-i, treptat, fața nececenzurată a lumii. „Aveam medici în familie și mi-ar fi plăcut foarte mult să salvez vieți. Din păcate, părinții mei nu au fost de acord să merg la liceul sanitar, așa că am rămas la liceul din localitatea natală și efectiv m-am detașat de chimie, de biologie. Îmi doresc ca fiica mea să devină medic, însă ea refuză această idee și atunci am zis că o s-o las pe ea să-și aleagă drumul în viață. Ea își dorește să fie cercetător în fizică, la NASA, sau la un alt centru. Mai nou, discutam cu ea acum câteva luni și mi-a zis că s-ar orienta și spre aviație, să fie pilot. Mai vedem, pentru că deocamdată este în clasa a IX-a, se mai schimbă până ajunge în a XII-a”.
„Am plecat de foarte multe ori de acasă, noaptea, de lângă copil”
Mi-a povestit că la început a găsit o lume rigidă în poliție, era un mediu de activitate dominat de bărbați. „Apreciam foarte mult autoritatea și am fost întotdeauna adepta dreptății. Chiar și în școală sau în grădiniță, eu nu acceptam altfel lumea înconjurătoare decât prin dreptate. Căutam dreptatea și am hotărât să merg pe acest segment. A fost greu, nu pot să zic că a fost ușor. Acum 22 de ani, când am venit, eram a patra femeie ofițer în poliție. Mai era o doamnă șefă la Cazier, încă o doamnă ofițer la Resurse Umane, Mariana Apostol, care a fost purtător de cuvânt, încă o doamnă și eu am fost următoarea. Am găsit o lume rigidă aici, ca să nu zic că exista mitul misoginismului, că poate ar fi prea mult, dar exista o oarecare reținere față de noi, femeile. Probabil că era neîncrederea aceea că putem face față tuturor provocărilor. Să știți că nu a fost deloc ușor, pentru că a trebuit să luptăm. A trebuit să demonstrăm că putem fi și noi în linia I, iar asta înseamnă foarte multă perseverență, perspicacitate, autoperfecționare și studiu foarte mult, așa încât în momentul în care eram puse să reacționăm la o anumită situație, pe plan operativ, să putem face față, să putem răspunde acelor provocări și să nu spunem: știți, eu nu pot să vin la ora 12:00 sau 02:00 noaptea, ca să merg în acțiune, pentru că sunt femeie și am copil. Nu! Eu am plecat de foarte multe ori de acasă, noaptea, de lângă copil. Nu am spus niciodată nu, niciunei solicitări de la serviciu”.
Învață de la agenți și în momentul de față
Comisar-șef Mirela Chiriac a descoperit de-a lungul anilor că pentru a fi un bun polițist trebuie să comunici foarte mult cu cei din echipa ta și să înveți din experiența tuturor. „Am făcut de toate: cercetare la fața locului, acțiuni și multe activități care nu sunt la vedere, activități specific polițienești (muncă de filaje, activități sub acoperire). A fost frumos, m-am bazat întotdeauna pe colegi, știam că-i am în spate și că nu mi se poate întâmpla nimic rău. În sensul ăsta o să-mi amintesc cu plăcere toată viața de Vasile Găină, care a fost șef la Biroul de Investigații Criminale, de Tomiță Lazăr, cu care am participat la foarte multe acțiuni polițienești. Din păcate, niciunul nu mai e printre noi, dar au rămas acolo în suflet și vor rămâne toată viața. Și-au lăsat amprenta, pot să spun. Am învățat foarte multe de la ei și trebuie să recunosc că atunci când ești polițist trebuie să fii deschis tot timpul și să înveți chiar și de la cei mai mici ca tine. Este vorba despre experiență și e foarte important să ne împărtășim unul altuia din experiență. Eu învăț de la agenți și-n momentul de față”.
Centrul Operațional, acolo unde este șefă de un an, este structura de unde se dă ora exactă la intervențiile poliției. „Aici există acel dispecer 112 și toate sesizările care vizează responsabilități din sfera de activitate a poliției necesită intervenția noastră. Noi, aici, coordonăm echipele la intervenție, în mod operativ, la locul sesizat. De noi depinde viața oamenilor, de noi depinde integritatea, de foarte multe ori. Trebuie să fim mereu operativi și să știm cum să acționăm întotdeauna. Am în spate o echipă foarte bună, formată din 21 de subordonați. Unii sunt cu experiență, unii cu mai puțină experiență, dar suntem ca o familie. De când am venit în această funcție, am zis așa: Un bun manager este un bun prieten în primul rând și trebuie să știe să comunice. Eu mă bazez foarte mult pe comunicare. Sunt mulțumită în momentul de față de activitatea pe care o desfășor, pentru că am satisfacție, sentimentul ăla de plenitudine sufletească, atunci când știi că ești acolo o rotiță mică, pe lângă alte rotițe mici, dar care angrenează un întreg mecanism. Este foarte important să știi că ești necesar, că ești util în acel sistem. Trebuie să recunosc că este foarte obositor, pentru că 24/24 de ore situația operativă nu ne iartă. În anumite situații mă sună dispecerul chiar și atunci când sunt acasă și ne consultăm. Sunt anunțată despre evenimentele care se produc, iar eu la rândul meu am obligația de a raporta acele evenimente la București, forurilor ierarhic superioare, pentru a dispune măsurile în consecință. Cred că-ți trebuie foarte multe cunoștințe, ca să știi, în momentul în care s-a produs un eveniment, din a cui sferă de competență este, ca să știi ce echipă trimiți. Mie mi se pare frumos ceea ce fac. În acest sistem, în care ponderea au deținut-o bărbații, este greu ca femeie să pătrunzi printre ei și să te impui, să le câștigi respectul și să știe că ești un om pe care se pot baza. E destul de dificil, trebuie să demonstrezi că poți, că ești dispusă tot timpul să participi la acțiuni alături de ei, cot la cot. Nu pot să zic că nu am fost tratată și cu un oarecare sentiment de protecție. Noaptea, de exemplu, la evenimente, era foarte frig, eram nemâncați, iar colegii de la Rutieră mă băgau în mașină. Încercau să mă protejeze, să mă apere cumva, să nu stau în frig”.
Printre sarcinile de serviciu s-a numărat, de multe ori, și aceea de a anunța familiile despre decesul unei rude sau al cuiva drag. Mi-a mărturisit că reacțiile celor de la capătul telefonului i-au brăzdat adânc sufletul. „Au fost multe momente plăcute în carieră, dar și unele mai puțin plăcute. Cred că cele mai puțin plăcute au fost cele în care am fost nevoită să anunț familiile persoanelor decedate în evenimentele rutiere, pe raza noastră de responsabilitate, despre decesul acestora. Acele țipete de la celălalt capăt al firului să știți că mi-au brăzdat adânc sufletul! Primul moment de acest gen a fost acum 22 de ani și cred că a fost momentul în care am realizat cât de fragilă este viața și cât de mică este granița aceea între a fi efectiv și a deveni un simplu mesaj transmis pe telefon. Cred că atunci mi-am ales principiul care să-mi guverneze ulterior viața: „Nihil sine Deo”. Foarte multe din evenimentele la care am participat au fost cele în care erau implicați cetățeni vorbitori de limbă rusă. A trebuit să fac audierea lor și mai departe documentele necesare, în funcție de caz. Mi-am pus ca o compresă pe suflet faptul că încă mai sunt persoane din țările fostei Uniuni Sovietice cu care am luat contact prin prisma meseriei, care încă mă caută și îmi trimit mesaje de ziua mea, sau de Anul Nou. Una dintre fete chiar zilele trecute mi-a trimis un mesaj, pentru că a fost ziua mea de naștere. Este vorba despre soția unui tânăr care a murit într-un accident de circulație undeva la Pufești și care nu uită în nici un an de ziua mea de naștere și nici de anul nou să-mi trimită mesaje în limba rusă. A fost un moment foarte dificil. Îmi amintesc că fusese în luna de miere, era într-o toamnă, cred că septembrie era, și la întoarcere se aflau într-un autocar, iar pe fondul oboselii, șoferul a adormit la volan și a intrat într-un stâlp. Două persoane din autocar au murit, printre care și soțul femeii. Ulterior, am aflat de la ea că el nu-și dorise această excursie și ea a insistat să meargă. Eu am mers la spital, ca să stau de vorbă cu ea, bineînțeles că era și ea rănită și până a venit consulul de la Suceava, a trebuit să relaționez și să comunic foarte mult cu ea, inclusiv în momentul în care i s-a adus la cunoștință că soțul a decedat și atunci reacția ei a fost una total neașteptată. Am reușit s-o prind în ultimul moment, pentru că intenția a fost să sară pe geam. Tot timpul până a venit un autocar și i-a preluat m-a ținut de mână. Nu mi-a dat drumul, pur și simplu! Tot timpul am vorbit cu ea, am relaționat, am încurajat-o. Mi-a spus că nu o să uite niciodată clipele alea. Ulterior, i-am trimis și verigheta soțului, pentru că el a rămas aici la medicina legală, iar ea a avut dorința să-i fie restituită acea verightă. Am mers eu la medicină legală, am luat-o și i-am trimis-o. A fost un moment foarte trist. Este destul de greu, dar cred că lucrurile astea îți călesc sufletul cumva! Probabil dacă rămâi în cunoștința unui om, înseamnă că ai făcut ceva pe lumea asta. De copleșit nu mă copleșesc, dar mă încarcă. Ajung acasă și-mi iau copilul în brațe și-i mulțumesc lui Dumnezeu că suntem bine. Atunci mă gândesc probabil că dacă a fost să se întâmple așa, este pentru că cineva a vrut să se întâmple așa, dar trebuie să mă detașez de acele lucruri și să merg mai departe eu.
Sunt multe astfel de situații, nu pot să spun că a fost doar un caz, două sau trei. Familia îmi spune de ceva vreme că parcă am magnet la oamenii care au tragedii. Pot să spun că am constatat și eu că așa este. Nu înțeleg de ce, dar mă întâlnesc cumva cu ei, mă intersectez și atunci încerc să le fiu aproape, să-i ridic cumva din starea în care sunt. Cred eu că prin comunicare am și reușit. Comunicarea este foarte importantă și chiar să ajuți oamenii să treacă de un anumit moment. Contează foarte mult să-i atingi sufletul, să poți să atingi acea coardă sensibilă a sufletului unui om și să-l faci să vadă că are pentru ce să trăiască și să meargă mai departe. Am avut multe situații și în cazul colegului Tomiță Lazăr, am rămas într-o relație foarte bună de prietenie cu fetele sale și cu soția sa. Trebuie să recunosc că până atunci nu fusesem în nici un fel de relație, nu ne cunoșteam personal”.
Anul trecut în august, comisar-șef Mirela Chiriac, împreună cu colegii săi din dispecerat, a reușit să coordoneze pe teritoriul județului Vrancea prinderea unui evadat de la Penitenciarul Poarta Albă din Constanța. Momentul, văzut prin ochii celui care trebuie să aibă o vedere de ansamblu asupra intervenției, a fost unul intens, care a ridicat adrenalina celor de la Centrul Operațional la cote maxime. „În urma unei informații exploatate, am reușit să coordonăm toate echipele în teren, să închidem județul și să-l prindem pe acel evadat. Cred că nu vă puteți închipui ce sentiment de satisfacție și ce reacție a fost în dispecerat în momentul în care ne-a comunicat colegul de la rutieră că îl are în vizor și că se apropie de el, iar noi i-am spus: El este, el este! Pune mâna pe el!”.
Deși și-a dedicat o mare parte din timp activității profesionale, familia i-a fost întotdeauna alături. „Soțul lucrează la unitatea teritorială a SPP. Una dintre cele mai frumoase dovezi de dragoste și de răsfăț din partea soțului meu este aceea că dimineață de dimineață, el este cel care îmi pregătește micul dejun. Sunt privilegiată din acest punct de vedere și cred că e o dovadă clară de răsfăț și apreciere pentru tot ceea ce fac eu peste zi. Aș mai fi avut atâtea lucruri să va împărtășesc! Am tot sprijinul familiei și chiar și copilul, acum de când a crescut, îmi spune că nu e nici o problemă când trebuie să plec de acasă, pentru că e mare și se descurcă. Chiar dacă la început a fost greu, nu am spus niciodată că nu pot să fac față! Nu m-a îngenuncheat nimic niciodată și pot să zic că orice impediment întâlnit mă făcea să mă ridic și mai sus, să lupt, să perseverez, pentru că niciodată nu am fost genul de om laș. Am făcut de toate: cercetare la fața locului, audieri, am fost și ofițer relații publice la Biroul de Presă, pentru o perioadă de un an și jumătate, după care conducerea de atunci m-a mutat într-un domeniu nou apărut și anume componenta de securitate pentru protecția informațiilor clasificate. Trebuie să recunosc că au fost câteva nopți în care am venit noaptea, pentru că ziua nu aveam liniștea necesară pentru a studia toată legislația, care nu putea fi scoasă din unitate, și atunci veneam noaptea și stăteam și învățam. Am rămas în acest domeniu 10 ani. Pot să zic că asta este una dintre realizările mele în poliția vrânceană. Am reușit să pun pe picioare sistemul de protecție a informațiilor clasificate. Este un domeniu sensibil, pentru că noi lucrăm cu informații pe care le exploatăm și atunci, dacă nu am avea un sistem ermetic și bine pus la punct, probabil că acțiunile noastre nu ar mai avea efectul scontat. A trebuit să-i învăț pe cei peste 800 de angajați cum să păstreze acest secret profesional. Din această structură m-am întors de un an la prima mea dragoste: Dispeceratul. Ca să fii un bun dispecer îți trebuie foarte multe cunoștințe profesionale, pentru că dacă nu ai lucrat în operativ și nu știi cine și cum trebuie să acționeze, te blochezi, iar timpii de reacție vor fi depășiți. În plus, trebuie să aibă foarte multe veleități în ceea ce privește comunicarea. Am o echipă solidă, formată din foarte buni profesioniști. Ne înțelegem foarte bine, ne respectăm și cooperăm”.
Experiența în stradă este foarte importantă pentru un bun polițist, iar comisar-șef Mirela Chiriac mi-a întărit această idee, povestindu-mi o întâmplare din cariera sa. „Îmi amintesc că acum vreo câțiva ani, fusesem undeva cu mai mulți colegi și m-au lăsat acasă, aproape de blocul unde locuiesc. Eram în uniformă, dar nu mai aveam nimic în dotare și, printre blocuri, am auzit niște vecini strigând: Doamna polițistă, interveniți că o omoară! Nu puteam să spun nu. M-am deplasat spre centrala de unde se auzeau țipetele respective. Am găsit un tânăr de două ori cât mine, care lovea o tânără. Și atunci, neavând nimic în dotare, decât vorbele, m-am folosit de ele. Am încercat să vorbesc autoritar, dar totodată dojenitor. Cred că în general agresorii, în momentul în care intervii, ca femeie, dau înapoi. Așa s-a întâmplat și atunci. Am smuls-o pe fată din brațele lui și i-am spus să meargă la poliția municipiului. În drum spre casă, urcând cele patru etaje, am simțit la un moment dat că mi se înmoaie picioarele… abia atunci am realizat că nu aveam nimic la mine și putea să mă agreseze. Fenomenele din stradă sunt diverse, a crescut fenomenul infracțional, agresivitatea și violența de la cel mai mic nivel, inclusiv în școli. Este îngrijorător. Eu cred că asta vine din educație. Acum 20 de ani nu erau atâtea cazuri de violență. Familia este cea mai importantă în ceea ce privește formarea unui om și de acolo din familie vine și tendința de violență. Pe mine suferința m-a ajutat să mă impun și să ajung în față. Contează foarte mult să fii respectat în acest sistem, iar respectul se bazează pe seriozitatea ta, pe cunoștințele tale, pentru că în momentul în care lucrătorii din teritoriu te sună nu poți să eziți. Trebuie să ai tot timpul răspunsurile pregătite, ca să poți să-i demonstrezi colegului de sex masculin că știi și că poți să-l îndrumi. Întărirea autorității noastre este foarte necesară, iar pe partea asta trebuie să avem suport legislativ, pentru că fiecare cetățean își permite să spună orice la adresa polițistului, sau să tragă de uniforma sa. Acum 22 de ani nu se întâmpla asta. Cetățenii trebuie să conștientizeze că oamenii legii sunt indispensabili unei țări, pentru că altfel ar fi haos”.
Pierderea colegului Tomiță Lazăr, șef al Serviciului pentru Acțiuni Speciale, care în 2015 și-a găsit sfârșitul în apele Siretului, după ce și-a salvat fiica de la înec, a fost un moment pe care nimeni dintre cei care au lucrat alături de el nu-l va uita vreodată. Comisar-șef Mirela Chiriac a fost rugată atunci să scrie din partea colegilor un mesaj de rămas bun. Mi-a povestit că noaptea în care a scris mesajul a fost una albă și că după fiecare rând așternut simțea nevoia să se oprească pentru a plânge. „Pierderea lui Tomiță a fost un moment foarte greu. Îmi amintesc că eram cu colegii de la Serviciul pentru Acțiuni Speciale, cred că era în jur de ora 00:00, continuau activitățile de căutare pe cât posibil, căutam toți colegii pe maluri, peste tot, strigam și la un moment dat ne-am sprijint de o mașină și am văzut o stea căzând, care parcă s-a scufundat în Siret și atunci am știut cu toții. Ne-am uitat unii la alții, am început să plângem și am spus «Tomiță nu mai e…»”.
