Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la marea pandemie de „gripă spaniolă” de la sfârșitul Primului Război Mondial, pandemie care s-a soldat cu un număr uriaș de morți, potrivit estimărilor între 20 și 100 de milioane de oameni, în condițiile în care aproximativ 500 de milioane de oameni din toate părțile lumii au fost infectați. Cea mai mare pandemie din istorie este legată prin nume de Spania, țară care, după cum vom vedea, nu are nicio legătură cu virusul gripal care ar fi ucis până la 5% din populația planetei de la începutul secolului trecut.
Numele de „gripă spaniolă” nu este însă singurul mit care continuă să circule cu privire la pandemia care a marcat anii de după Primul Război Mondial. Publicația spaniolă de limbă engleză The Local a publicat o listă cu 10 mituri despre gripa spaniolă și explicațiile care infirmă aceste mituri.
1. Pandemia își are originile în Spania
Epidemia de gripă de la sfârșitul Marelui Război nu a început în Spania, iar numele de „gripă spaniolă” nu desemnează nici originea virusului și nici naționalitatea pacientului zero. Această gripă mortală, provocată de o tulpină a virusului H1N1, a primit numele de „gripă spaniolă” în contextul circumstanțelor speciale din perioada primei mari conflagrații mondiale. Principalele țări care erau implicate în război, indiferent de ce parte a baricadei s-au aflat, au instaurat cenzura pentru că nu doreau ca informațiile despre epidemie să-i încurajeze pe adversarii de pe câmpul de luptă. Astfel, presa din Germania, Austria, Franța, Marea Britanie și SUA nu scria nimic despre epidemie. În cazul Spaniei însă, o țară neutră în Primul Război Mondial, nu era nevoie de păstrarea discreției cu privire la epidemie. Presa spaniolă relata despre cazurile de îmbolnăviri și victimele gripei, ceea ce a creat falsa impresie că în această țară s-ar afla epicentrul pandemiei de gripă, care astfel a început să fie denumită „gripa spaniolă”.
După ce regele de atunci al Spaniei, Alfonso al XIII-lea, premierul său și câțiva membri ai guvernului s-au îmbolnăvit de gripă, informația s-a răspândit prin presă iar gripa din 1918 a primit numele cu care a intrat în istorie: gripa spaniolă. Adevărata origine geografică a gripei spaniole este încă neclară. Părerile specialiștilor sunt împărțite între Asia de Est, Europa și statul american Kansas.
2. Pandemia a fost rezultatul acțiunii unui supervirus
Gripa din 1918 s-a răspândit cu rapiditate, făcând aproximativ 25 de milioane de victime încă din primele 6 luni, conform unor surse. Din această cauză, mulți au început să se teamă că este vorba de sfârșitul lumii, iar numărul mare de victime a alimentat prejudecata că această tulpină virală a fost una deosebit de letală. Un studiu recent a a ajuns însă la concluzia că acest virus, deși mai periculos decât alte tulpini ale virusurilor gripale, nu a fost în mod fundamental diferit de virusurile care au provocat epidemiile de gripă din alți ani.
Astfel, indicele mare al mortalității nu ar avea legătură neapărat cu virusul, ci mai degrabă cu condițiile din timpul Primului Război Mondial: tabere militare supraaglomerate, sărăcie și mizerie în orașe, precum și o nutriție proastă. Multe dintre decese au fost cauzate de pneumonii bacteriene apărute în condițiile în care organismele erau deja slăbite de gripă.
3. Primul val al pandemiei a fost cel mai letal
De fapt, valul inițial al pandemiei, produs în prima jumătate a anului 1918, nu a fost unul ieșit din comun din punct de vedere al numărului de victime. Cel de-al doilea val, produs între lunile octombrie și decembrie 1918, a adus cea mai ridicată mortalitate. Cel de-al treilea val, manifestat în primăvara anului 1919, a fost mai puțin letal decât cel de-al doilea, dar a făcut mai multe victime decât primul val.
Oamenii de știință sunt de părere că mortalitatea foarte mare înregistrată în timpul celui de-al doilea val al gripei spaniole este legată de anumite condiții care au favorizat răspândirea unei tulpini mai letale a virusului H1N1. Persoanele care aveau infecții gripale cu simptome moderate au rămas acasă, însă cei cu cazuri grave au fost internați în spitale supraaglomerate, fapt ce a favorizat transmiterea formelor mai letale ale virusului.
4. Virusul a ucis majoritatea oamenilor infectați
De fapt, marea majoritate a oamenilor care au contractat așa-numita gripă spaniolă au supraviețuit bolii. La nivel național, în țările afectate de pandemie, procentul deceselor din rândul persoanelor infectate cu acest virus gripal nu a depășit 20%. Mortalitatea a variat însă mult în funcție de apartenența la diferite grupuri sociale. Spre exemplu, în SUA, mortalitatea a fost foarte mare în rândul populației amerindiene, probabil din cauza expunerii limitate la acest tip de virus. În unele cazuri, comunități întregi de amerindieni au fost exterminate de gripa spaniolă.
Desigur însă că o mortalitate de 20% este uriașă pentru un virus gripal. De obicei, virusurile din această familie ucid mai puțin de 1% din numărul persoanelor infectate.
5. Tratamentele din acele vremuri nu erau prea eficiente
La începutul secolului XX medicina nu dispunea de tratamente antivirale specifice. Această afirmație este, în mare parte, încă valabilă și la începutul secolului XXI, când majoritatea medicamentelor prescrise în cazuri de gripă sunt menite să-i ușureze pacientului simptomele până la vindecarea de la sine a bolii, și nu să-l vindece. O ipoteză interesantă sugerează că o parte însemnată din cazurile de pierderi de vieți omenești din rândul celor infectați cu acest virus gripal ar fi legată de supradoze de aspirină. Medicii din acea perioadă au recomandat doze mari de aspirină, de până la 30 de grame pe zi. Azi, doza zilnică maximă este de aproximativ 4 grame de aspirină. Dozele mari de aspirină, un puternic vasodilatator, pot conduce la apariția multora dintre simptomele grave semnalate cu ocazia acestei pandemii, inclusiv hemoragiile.
Problema acestei ipoteze este că mortalitatea ridicată a acestei gripe s-a manifestat și în alte locuri din lume unde aspirina nu era pe atunci atât de ușor disponibilă, dar dezbaterile continuă.
6. Pandemia era subiectul principal abordat în mass-media vremii
Oficialitățile din domeniul sănătății publice, ale aplicării și respectării legii și politicienii aveau motive să ascundă severitatea epidemiei în contextul ultimelor ecouri ale Primului Război Mondial, iar efectul acestei politici a fost o acoperire media insuficientă a subiectului. Pe lângă teama că recunoașterea existenței unei epidemii le-ar oferi „muniție” suplimentară inamicilor de pe câmpul de luptă, măsura de a cenzura informațiile despre pandemie a fost luată și pentru a asigura păstrarea ordinii publice și pentru a evita panica.
Mai târziu decât ar fi trebuit, autoritățile au răspuns până la urmă în fața pandemiei luând măsuri de instituire a carantinei în numeroase orașe.
7. Pandemia a schimbat cursul Primului Război Mondial
Este puțin probabil ca această pandemie să fi avut capacitatea de a înclina balanța de partea Antantei sau a Puterilor Centrale spre sfârșitul Marelui Război pentru că ambele tabere beligerante au fost relativ egal afectate. Este însă evident, susțin istoricii, că războiul a influențat puternic pandemia. Concentrarea a milioane de militari de ambele părți a creat circumstanțele ideale pentru apariția unei tulpini virale foarte agresive și apoi a contribuit la răspândirea virusului peste tot în lume.
8. Vaccinarea la scară largă a pus capăt pandemiei
Vaccinarea împotriva gripei, așa cum se practică ea în prezent, nu exista în 1918 și nu a avut niciun rol în încheierea pandemiei. Expunerea anterioară la diferite tulpini ale virusului gripal ar fi putut asigura un anumit nivel de protecție. Spre exemplu, în rândul soldaților de carieră, care au servit în diferitele armate cu ani de zile înainte de izbucnirea pandemiei, s-a înregistrat o mortalitate mai mică decât în rândul noilor recruți. De cealaltă parte, amerindienii care nu aveau o rezistență naturală la infecțiile gripale pentru că nu au fost expuși gripei, au fost decimați.
În plus, virusul pandemiei a suferit rapid mutații, devenind mai puțin letal. Acest lucru este prevăzut de modelele de selecție naturală. Virusurile cele mai letale își omoară rapid gazda și nu se mai pot răspândi la fel de ușor ca virusurile care nu sunt atât de letale.
9. Genele acestui virus nu au fost niciodată secvențiate
În 2005 cercetătorii au anunțat secvențierea cu succes a virusului gripal din 1918. Virusul a fost recuperat din organismul unei victime îngropate în permafrost în Alaska. Doi ani mai târziu, maimuțe infectate în laborator cu acest virus au prezentat simptomele observate și în timpul pandemiei. Studiile sugerează că maimuțele gazdă au murit după ce sistemele lor imunitare au reacționat exagerat față de virus – așa-numita „furtună a citokinelor”. Reacțiile exagerate ale sistemelor imunitare puternice au contribuit la mortalitatea ridicată în rândul adulților tineri și fără boli cronice.
10. O pandemie din 1918 oferă prea puține lecții pentru 2018
Epidemii severe cu virusuri gripale se succed la fiecare câteva decade. Experții sunt de părere că nu se pune problema „dacă”, ci „când” va avea loc următoarea pandemie. Deși s-a petrecut în urmă cu un secol, lecția pandemiei de gripă spaniolă este încă valabilă. În prezent medicina știe mai multe despre izolarea și tratarea pacienților cu boli contagioase și pot fi prescrise antibiotice (care nu erau disponibile în 1918) pentru tratarea infecțiilor bacteriene care afectează organismele slăbite de gripă.
Poate cele mai bune speranțe pentru viitor sunt legate de îmbunătățirea nutriției, de un nivel ridicat de salubritate și de creșterea nivelului de trai, factori care măresc exponențial rezistența la infecții. Nu în ultimul rând, războaiele și marile migrații ale populațiilor care încearcă să scape din zonele de conflict oferă premisele apariției de noi pandemii.
