Sărbătoarea Sfântului Nicolae are pentru noi toți, mici și mari deopotrivă, o însemnătate aparte! În ajunul sărbătorii, cu mic, cu mare ne lustruim ghetuțele, ne dorim ca Moșul să ne fi citit scrisoarea trimisă cu mult timp înainte și să ne aducă dulciuri, jucării și bucurie. Dar ce ne facem când nu avem ghetuțe, când nu avem mai mult de perechea de teniși din lunile de vară, dar și aceia au rămas mici!? Ce faci când trebuie să îi explici copilului tău, că scrisoarea lui nu a ajuns la Moș, că tu ca părinte nu ai avut un leu pentru timbrul poștal sau că Moșul nu a știut niciodată adresa?
Astăzi nu vom vorbi despre Moș Nicolae, despre frumusețea sărbătorii sau despre imparțialitatea Moșului, nu, astăzi vorbim despre lupta pentru viață. Despre o luptă nedreaptă pe care o duc oameni ce se nasc în sărăcia satelor românești, care cresc în sărăcie și aduc alte suflete în aceeași sărăcie lucie, în același sistem care nedreptățește săracul de când se naște și până moare!
Mihaela are 25 de ani. La 18 ani a rămas însărcinată și spune că deși omul cu care urma să aibă un copil i-a cerut în nenumărate rânduri să renunțe la sarcină, s-a încăpățânat să o păstreze. Astfel s-a născut Andreea. Andreea, îngerul cu bucle blonde și ochi negri ca pământul! La nici o lună după ce Andreea s-a născut, tatăl Andreei a ales să plece în Italia, Mihaela a acceptat crezând că suferința și sărăcia în care a crescut ea, nu îi va bântui și copilăria fetiței. Dar din păcate coșmarul și sărăcia Mihaelei de-abia începeau. Avea să afle că bărbatul care îi promisese că îi va fi alaturi o viață, care îi săruta fruntea copilașului de doar o lună și care pleca departe de ele, pentru a le făuri o viață mai bună, le va părăsi.
O întreb pe Mihaela dacă a crezut în vorbele lui și îmi răspunde: „La 18 ani, cu un copil în brațe și cu un trecut plin de lipsuri, crezi.”
L-a crezut, doar că, povestește ea, după primele două luni a uitat de ele, astfel că Mihaela s-a trezit și mai săracă decât era. Acum nu trebuia să se hrănească ea, nu trebuia să se îmbrace ea, totul se rezuma la Andreea. La un pui de om cât un bidon de suc, care avea nevoie ca Mihaela să îi fie mamă și tată!
Mihaela l-a așteptat și-a sperat, a sperat că el se va întoarce, dar nu a făcut-o niciodată. Deși au trecut 7 ani, el nu a mai dat nici un semn.
După o perioadă de dezamăgire, revoltă și resemnare, l-a cunoscut pe Simion. Simion avea să o ia în brațe și să îi fie sprijin ei și tată Andreei. Când s-au cunoscut, el avea 23 de ani, iar ea puțin peste 20. Acum au împreună 3 copii, Andreea 7 ani, Florin 4 ani, Ștefan 2 ani. Andreea este la grupa 0, iar Florin merge la grupa mică. I-am cunoscut sub aripa doamnei lor educatoare, care mi i-a prezentat cu gingășie, cum numai un dascăl dedicat o poate face. Ulterior am mers să vedem unde locuiesc.
Locuiesc într-o cameră, o cameră ce le este dormitor, bucătărie, spațiul unde își fac temele, unde se joacă, locul unde își fac baie, și locul în care se bucură de desene animate la televizor. Televizor împrumutat de la cumnata și care stă la loc de cinste, să nu cumva să îl „strice” cei mici. E o cameră de câțiva metri, zugrăvită mov care te introduce și mai adânc în povestea tristă a Mihaelei. Au un pat, o masă, un dulap. Ce mai dă puțină căldură camerei este soba și privirea copiilor, în rest totul este umbrit de sărăcie.
O întreb cum se descurcă cu atâtea cheltuieli, cu atâtea greutăți! Cum reușesc atâtea suflete să trăiască într-o singură cameră, cum reușesc să se spele, să facă de mâncare, cum?!? Mihaela este de o simplitate și modestie cum rar mi-a fost dat să văd, ea nu știe o altă lume, ea nu știe ce este normalitatea noastră, normalitate ce pentru noi majoritatea este banală, pentru ea înseamnă un lux la care nu îndrăznește să viseze. Ea știe că trebuie să se descurce în câțiva metri pătrați, să facă mâncare, să facă baie la copilași și să le fie mamă! Nu a trăit niciodată altfel, nu i-a fost mai bine. Acum este liniștită că are un soț care stă mereu pe drumuri pentru a le asigura o bucată de pâine pe masă!
O întreb cum se descurcă cu mâncarea și îmi răspunde timid: „Avem zile când mâncăm mai bine, atunci când câștigă soțul, avem zile în care doar mâncăm ce avem, cum avem”. Cei ca ei se bucură din puțin, se bucură de sănătatea copiilor, se bucură de acoperișul de deasupra camerei, și de un lemn ce arde în sobă! Le este greu, uneori imposibil, sunt una din sutele de familii din satul Rădulești, comuna Vânători, care o duc greu, care își învață copiii să meargă la biserică, să fie respectuoși, care îi învață să fie oameni și care speră că celor mici le va fi mai bine și vor avea alt viitor.
Moș Nicolae nu a venit la ei, deși Andrea își dorea doar o păpușică, Florin o mașinuță, „mică sau cum vrea Moșul”, iar Ștefan nu știe încă să spună ce își dorește. Moș Nicolae nu a ajuns, oare Moș Craciun va ajunge la Andreea, Florin și Stefan? Oare Moș Crăciun va ajunge la Mihaela Cătănoiu, cu o mașină de spălat rufe, în care să toarne apa din fântână? Oare vor avea mai multe zile în care să „mănânce mai bine”, oare la oameni ca Mihaela și familia ei, Moșul ajunge vreodată?!
