Ediția: Joi 26 Decembrie 2024. Nr 6785
Ediția: Joi 26 Decembrie 2024. Nr 6785

GALERIE FOTO: Lecția de supraviețuire a bunicii Stanca de la marginea pădurii


Dimineața n-am găsit-o acasă. Și am fi vrut neapărat, cu atât mai mult cu cât doream să vedem cu ochii noștri cum poate să-și ducă existența un om, într-o casă atât de mică! Poate că din fotografii nu vă puteți da seama cât de mică e casa în care viețuiește octogenara Stanca Gheorghiță, din Jitia, însă credeți-mă pe cuvânt că este atât de mică încât doi oameni cu greu ar putea să respire în ea! Am cercetat-o mai întâi de jos, din drum. Pe fundalul gri al pădurii, și printre pomii desfrunziți, presărați ici colo pe dealul pe care e cocoțată, coșmelia apare albă, ca o iluzie, ca o părere, ca o fluturare a speranței în toată acea pustietate. „Nu-i acasă Stanca!”, ne strigă cineva din cine știe ce ogradă îndepărtată. „E dusă devale!”, ne lămurește vocea, așa că am luat-o și noi „devale” prin noroaie, spre alte destinații propuse de ghizii noștri, Valentin Săraru și vrednicele sale fete, Denisa și Teodora. Dar nu ne-a răbdat inima să plecăm fără s-o întâlnim așa că pe înserat, ne-am oprit pe drumul de întoarcere, ne-am luat picioarele la spinare și am urcat, voinicește, spre căsuța de la marginea pădurii…
    Dar ce să vezi… Nici un fir de fum nu ieșea încă pe hoarnă. Nicio mișcare și niciun zgomot nu dădea de înțeles că stăpâna locului ar fi pe-acasă. Și totuși… După încă și încă un pas, ne-au ajuns la urechi lovituri ușoare de topor. Câinele locului a apărut de nicăieri, lătrând cât îl țineau plămânii într-o încercare disperată de a ne ține la distanță. Din cenușa înserării se deslușea tot mai clar, un trup micuț de femeie aplecată de spate, și preocupată cu totul de ceea ce făcea… Ce făcea? Se chinuia să taie cu toporul câte-o creangă. Se opintea să ridice coada lungă cît ea a uneltei, și greutatea metalului tăios, pentru ca apoi s-o lase să cadă peste creanga udă și încăpățânată. Atât era de prinsă în munca ei, atât de concentrată și înciudată că nu mai poate să facă vreascuri câte ar vrea, încât nu auzea nici câinele și nici strigătele noastre din ce în ce mai apropiate. „Să nu se sperie”, ne făceam noi griji, fără să știm că în cei 82 de ani de viață acolo, la marginea lumii, tanti Stanca a văzut și-a trecut prin atâtea încât nimic nu o mai poate speria. Și ce bucurie, ce bucurie când a văzut că o mână de bărbat, și anume Marius, îi ia toporul și începe să-i taie amărâtele de crengi…!

    Înainte de orice, s-a apucat apoi să adune bucățelele într-un braț sănătos, ca să le care în cămăruța ei miniaturală. „N-aud bine maică”, îmi răspunde la încercările mele de conversație, și-mi arată spre urechi. Apoi râde în semn de prietenie, un râs cu gura pungă, adunată peste gingiile părăsite de dinți… Și rămâne așa, uitându-se atentă la gura mea ce rostea insistent, întrebări… Stătea cu ochii ei stinși fixați pe fața mea, cu părul albit ieșind fuioare pe marginea basmalei ce-i încadra figura brăzdată de șanțuri adânci, prea adânci…
    O întrebam câți ani are dar sărăcuța a uitat de mult. La ce să o intereseze curgerea anilor dacă pentru ea, toți anii, toate lunile și zilele sunt la fel… Pare că n-o mai interesează nimic altceva, în afara acelor nevoi primare fără de care nicio ființă nu poate trăi: hrană, apă și căldură. Dar, dacă ar fi să mă iau după fotografia de pe buletinul pe care l-a scos din portofelul înfășurat între-o batistă, tanti Stanca n-a fost mereu așa. Adică, așa cum am găsit-o noi, cu o haină roasă de vremi aruncată pe spinare, cu o fustă dezlânată, cu țesătura rărită, trasă peste o pereche de ștrampi negri peste care, sărmana, a mai tras o pereche de ciorapi pe care ar fi trebuit să-i prindă cu elastice. Însă ori n-a avut, ori nu i-a mai păsat, așa că aceștia-i atârnau fără noimă, adunați la tălpi de o pereche de gumari reci…
    Imaginea vie a singurătății, a neputinței, a resemnării. O imagine care nu mai semăna deloc cu cea din buletin, cu poza din buletin din care privește o femeie cu doar șapte ani mai tânără, cu părul negru, adunat la spate și cu fața blândă și luminoasă. Ce s-o fi îmbătrânit brusc pe tanti Stanca, în acești ultimi șapte ani?

Lampă cu gaz și 140 lei ajutor social

    Fără să-și mai piardă timpul cu mine, că tot nu auzea nimic, bătrânica a intrat cu un braț de vreascuri în casă, răsturnându-l lângă sobă. Și n-am știut, privind prin deschizătura ușii, dacă ce văd e adevărat, sau visez! Și nu știu nici acum dacă semiîntunericul de afară, dacă tăcerea din jur, pericolul posibil ce pândea parcă din pădure sau altceva, a făcut ca tot decorul care formează casa bunicii Stanca să mi se pară atât de nedrept, de revoltător!
    O odaie, atât înseamnă casa octogenarei. Cu pereți vopsiți cu var bleu, reparați ici colo cu lut, care strâng între ei o sobă joasă, tot din lut, cu o tablă așezată în loc de plită, cu ceaunul cu urme de mămăligă, pe ea… Un scăunel încropit pesemne de bărbatul femeii, mort în urmă cu mulți ani. Un pat îngrozitor de murdar. Și o masă, pe care strălucea ca o minune, o pâine proaspătă, adusă de un vecin. Și mai are tanti Stanca pe un perete, o lampă cu gaz pe care o folosește când se termină bateriiile altei lămpi cu luminițe, dăruită de cineva. Sub pat câteva lighene lângă o pereche de cizme de cauciuc și o jumătate de sac de nuci. Apoi, câteva hodrobele de folosință incertă, agățate de pereți. Dincolo de toate acestea, bunicuța are însă, pe pervazul ferestruicii împărțită-n patru de giurgiuvele verzi, vreo două ghivece cu mușcate, ca o amintire a frumuseții și gingășiei vieții. Frumusețe la care poți visa privind dincolo de ferestruică în zare, la peisajul magnific în care i-a fost sortit bunicii Stanca să trăiască.
    Dar cum să trăiești așa?! Cum să trăiești o viață într-o cămăruță ca aceea, în singurătate deplină, fără curent electric și fără vreun obiect nelipsit din casele noastre, cetățeni europeni aflați în mileniul trei! Fără televizor, fără frigider, fără mașină de spălat, fără radio, fără nimic nimic nimic care să-i ușureze traiul și să o conecteze la contemporaneitate… „Am avut un copil, da a murit… Și bărbatul a murit. Mai am o nepoată care mă mai ajută. Că eu n-am decât 140 de lei, îmi dă de la primărie așa un ajutor lunar”, m-a surprins vorbind cu glas stins, de pe patul ei neprimitor pe care s-a așezat să-și tragă o clipă sufletul.

Dăruiți-i tot ce credeți că ar putea să-i facă viața mai ușoară

    Am plecat spre casă lăsând-o acolo, în întuneric, mergând greu, alunecând periculos prin noroiul povârnișurilor. Tot felul de gânduri ne treceau prin minte, tot felul de revolte, de vinovății, de sentimente de compasiune… Cu ce am putea ajuta noi această femeie cu care nici măcar n-am putut vorbi, pentru că nu aude… Și unde și-ar ține ea alimentele și lucrurile de care are evidentă nevoie, și pe care cu ajutorul vostru, al cititorilor noștri, i le-am putea duce?
    Oricum, să știți, bunica Stanca are nevoie de orice i-ar putea primeni unica odaie în care trăiește. De lenjerii noi, de pături, de perne, de plapumă, de haine ca pentru vârsta ei, de o față de masă nouă, de detergent, de alimente neperisabile așa încât să poată trece peste iarnă. Și mai are nevoie de câteva mâini puternice de bărbați care să-i taie lemnele și crengile pe care și le-a cărat cu greu din pădure, și să i le așeze lângă ușă.
    Da, tanti Stanca are nevoie de noi! Și dacă doriți să o ajutați, puteți aduce tot ce credeți că i-ar folosi, la sediul redacției noastre din strada Tinereții nr. 1, vizavi de Școala nr. 10 din Focșani. Vă rog să vă grăbiți pentru că pe 16 decembrie, împreună cu Marius Constantin, reprezentantul Clubul OffRoad Vrancea și prietenii săi vom merge să i le ducem. Haideți alături de noi, „Să dăruim din nou, de Crăciun!” Haideți să aducem bucurie!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

You cannot copy content of this page

× Ai o stire interesanta?