Deseori vedem în presă cazuri sociale, copii abandonați, semeni aflați în pragul disperării din cauza condițiilor de trai, spunem „Doamne ferește” și ne vedem mai departe de viața noastră. Dar nu mult mai departe, aproape de noi, în fiecare orășel, în fiecare sat, în fiecare cătun sunt familii defavorizate, familii care trăiesc cu grija zilei de mâine, cu grija că nu vor avea ce pune pe masa copiilor, că nu vor avea cu ce să-i încălzească. O asemenea familie este cea a Mihaelei Chelbu, o femeie în vârstă de 41 de ani, mamă a 8 copii, patru fete și patru băieți.
Mihaela povestește că a îndurat de-a lungul anilor nenumărate abuzuri din partea soțului. Acum 4 ani, Mihaela a prins curaj și a plecat din casa bărbatului agresiv, luând cu ea 4 dintre copii, pe cei mai mici; ceilalți patru au rămas cu tatăl. Băiatul cel mare, care acum are 23 de ani, a plecat în străinătate pentru un viitor mai bun, două dintre fete, cea de 19 și cea de 17 ani, s-au căsătorit, iar băiatul de 15 ani a rămas în grija tatălui, dar stă mai mult la părinții Mihaelei, care locuiesc în același sat cu fostul ei soț.
Pe cei mici, Mihaela i-a luat cu ea și a plecat cu speranța că viața i se va schimba, că va scăpa de bătăile crunte pe care povestește că le lua de la bărbat; și a scăpat, l-a cunoscut pe Ștefan Halevici, un om cât un munte, cu sufletul pe măsură, care i-a primit în sufletul lui, i-a primit și în casa lui de la ieșirea din Focșani spre Petrești, unde locuiește prin bunăvoința domnului Ioan Popescu, directorul Stațiunii Pomicola.
Stau în două camere, două camere pentru șase suflete, doi adulți și patru copilași, copii pe care Ștefan mi-i prezintă ca fiind ai lui. Săptămâna trecută, când am fost în vizită, am găsit acasă 3 dintre copii: Viorel, care are 10 ani și este elev în clasa a lll-a, Alexandra, care are 7 ani și este elevă în clasa I, și Ionuț, un suflet de doar 5 ani, cel mai timid, nu vorbește, nu zâmbește. Atunci când era însărcinată, soțul a bătut-o până a fost dusă la spital unde l-a născut prematur pe Ionuț, un băiețel, de fapt o bucată de carne înfășurată în furtune și seringi, după cum povestește Mihaela printre lacrimi. Viorel și Alexandra
învață la Școala nr 8 Alexandru Vlahuță și merg zilnic pe jos o distanță de 4-5 kilometri, indiferent de condițiile atmosferice.
De când toți cinci se află în grija lui Ștefan, Ionuț a început să prindă curaj, deși vorbește foarte greu sau uneori deloc, din cauza traumelor din primul an de viață. Acum, încerca să-mi arunce un zâmbet timid, temător, dar cu o privire cristalină. Pe sora lor mai mare, Alina, care are 12 ani, nu am cunoscut-o, era plecată la bunicii din partea mamei. Este elevă la Școala gimnazială nr 7, un copil care a văzut multe, un copil care a trăit multe alături de mama și frățiorii ei mai mici.
O întreb pe Mihaela din ce trăiesc, îmi răspunde cu vocea tremurând că din alocația copiilor și din ce muncesc cu ziua, ea și Ștefan. Au noroc, dacă putem spune așa, că primesc prânzul pentru copii de la cantina socială. Mihaela spune că îi ajută mult: „Când nu ai ce pune pe masă, o ciorbă și o bucată de pâine sunt daruri de la bunul Dumnezeu”. Da, când ai 4 copii, orice colț de pâine contează.
Mihaela povestește că a încercat să se angajeze, nu mai muncise de vreo 17 ani, a crezut că se poate întoarce la confecția, unde muncise și înainte, dar toate abuzurile pe care spune că le-a suportat din partea soțului, bătăile repetate și-au pus amprenta. Mihaela nu mai vede bine și nici nu se putea concentra la ce avea de făcut, nu mai este omul de acum 17 ani, a mai rămas doar omul ce le poartă de grija copiilor. Speră din suflet ca cei mici să termine o școală, să nu aibă soarta ei. O întreb de ce nu a mers la medic, îmi răspunde timid că din lipsa banilor: „Mi-am cumpărat ochelarii de la piață sau de unde am mai apucat, i-am luat pe cei cu care mi s-a părut că văd mai bine”.
Ștefan aprobă și susține spusele Mihaelei, ne spune că nu a fost căsătorit niciodată, dar uite că are totuși copii. Îi spun că a făcut o faptă bună și demnă de toată admirația și, deși este o imensitate de om, îmi răspunde cu glas scazut:
„Toată lumea îmi spune asta, încât am început să cred și eu. Cred că trebuiau să aibă un tată, orice tată, dar care să nu îi mai bată ca pe sacul de porumb”. Așa este, Ștefan, din puținul lui, hrănește 6 persoane, dar în afară de mâncare, le asigură dragoste și protecție.
Îl întreb pe Viorel, băiețelul de 10 ani, ce își dorește din partea Moșului, îl rog să îmi spună cu încredere și îi promit că voi face cumva să ajungă rugamintea lui la Moș Crăciun. Îmi răspunde cu un glas blajin: „să îmi aducă ce vrea Moșul, oricum nu prea vine”. Da, la familiile ca cea a Mihaelei, Moșul nu nimerește de cele mai multe ori… I-am răspuns lui Viorel că asta se întâmplă pentru că ei nu au o adresă exactă, dar încet, încet Moșul se va obișnui și îi va vizita mai des și că este important să creadă în oameni, că de multe ori, Moșul are spiriduși împrăștiați prin toată lumea.
Dacă vreți să faceți parte dintre spiridușii Moșului și vreți să le întindeți o mână de ajutor, nu ezitați! Cei mici au nevoie de haine groase, de încălțăminte, ghiozdane pentru școală și măcar o jucărie. Copiii trebuie să creadă din nou în oameni, în bine, în Moș Crăciun.
