Plantă plăcut mirositoare, folosită ca mirodenie și apreciată în tradiția culinară, măghiranul este cunoscut și pentru acțiunile energetice benefice. Măghiranul (Majorana hortensis) face parte din familia Labiatae, fiind înrudit cu menta. Plantă erbacee, originară din Arabia și Egipt, este cultivată ca plantă anuală în special în zonele cu climat temperat. Măghiranul nu necesită o îngrijire specială și pentru a-l avea la îndemână poate fi crescut și în ghiveci. Rezistă foarte bine la temperaturile ridicate și în perioadele de secetă, dar este indicat să îl udăm frecvent. În perioada de iarnă este bine să așezăm ghivecele de măghiran în locuri cu temperaturi mai ridicate.
Planta crește sub formă de tufă până la maxim 60 de cm, cu tulpina în patru muchii, încărcate de numeroase frunze de dimensiuni mici, cu formă ovală (oblong-ovate), acoperite cu peri de culoare albicioasă. La vârful ramurilor, măghiranul dezvoltă mici buchete de flori roz, albe sau liliachii, cu bractee violet. Înflorește din luna iulie până în luna septembrie. Fructele sunt mici. Semințele de măghiran sunt maronii, ovale și de foarte mici dimensiuni. În scopuri medicinale se folosește toată planta, care se recoltează, de două sau trei ori pe an, înainte de înflorire (în lunile iulie-august), pentru a păstra o aromă mult mai intensă. Atunci când înflorește, gustul amar devine mai pronunțat. Frunzele de măghiran se adună în buchete și trebuie uscate în spații întunecate, răcoroase și bine ventilate, astfel își vor conserva toate aromele plăcute.
Tulpinile și frunzele uscate se folosesc la prepararea de infuzii, pulberi și tincturi. Din florile proaspete se extrage un ulei esențial galben-verzui, care are un miros penetrant, de camfor. Aroma plantei amintește de cea a pinului, cu „nuanțe” citrice. Părțile aeriene ale măghiranului conțin ulei volatil format din terpinen, pinen, sabinen, carvacrol, precum și acizi grași, triterpene, flavonoizi. Planta e bogată în vitamina K, dar are în componență și vitamina E, fier, calciu, mangan, potrivit portalului www.frunza-verde.ro.
Măghiranul, acest condiment străvechi, cu un miros foarte intens și gust condimentat, ușor iute și foarte aromat, tradițional la noi, a fost folosit pentru asezonarea mâncărurilor, supelor și sosurilor. Este faimos în special în regiunile sudice ale Franței, unde este cultivat pentru extractul de ulei, care se obține, prin distilare la aburi, din frunzele și florile sale. Măghiranul, sub formă de infuzii și extracte, a fost utilizat în medicina populară central europeană pentru tratarea bolilor gastrointestinale, iar știința modernă a dovedit că măghiranul poate fi un remediu eficient în cazul ulcerului gastric, al diabetului și al hiperlipidemiei (numărul mare de lipide în sânge).
Grecii utilizau planta contra mușcăturilor de șarpe, ca digestiv și ca leac antiartrită. Vechii egipteni foloseau această plantă în ritualurile de îmbălsămare, dar nu asta a făcut-o „celebră”, ci uimitorul ei efect asupra sistemului nervos. Specialiștii susțin că are proprietăți tranchilizante și anxiolitice și ajută în combaterea oboseli și a stresului. Infuzia de măghiran susține funcționarea normală a sistemului nervos, contribuie la o relaxare optimă și favorizează somnul, potrivit site-ului www.healthbenefitstimes.com.
Măghiranul are proprietăți stomahice, antispastice și sedative. Compușii pe care îi conține conferă acestuia proprietăți antispasmodice, antifungice, antalgice, puternic antibacteriene, calmante, sedative, hipotensive, vasodilatatoare. Preparatele medicinale din măghiran se recomandă pentru stimularea digestiei, în meteorism abdominal, colici abdominale. Proprietățile diuretice ale plantei, ajută la eliminarea toxinelor din organism. Sucul proaspăt, extras din frunze, e folosit contra durerilor de cap persistente.
Utilizat sub formă de aplicații externe, uleiul esențial calmează durerile articulare, reumatice, de artrită și crampele musculare, putând fi util în combaterea durerilor de dinți și a ulcerelor bucale, potrivit webmd.com. Gargara cu infuzie de măghiran combate afecțiunile mucoasei bucale (afte, herpesuri). O cură cu ceai poate fi un remediu pentru lipsa poftei de mâncare, balonări, flatulență, nevroză cardiacă, bronșită, tuse spastică. Are efect pozitiv și în cazul bronșitelor, sinuzitelor, palpitațiilor.
