GALERIE FOTO: De la redactor-şef la zilier. 60 de lei pe zi cu mâncarea ta

7
9894



Ca de obicei, lumea nu m-a crezut. Sau m-a crezut nebună. Dar „experimentul meu social”, așa cum l-am denumit înainte de a avea loc, m-a dus acolo unde știam că voi ajunge. La: „uite-așa aș vrea să mor…”. Nu cu paharul lângă mine, clar, căci nu vinul, ciocolata este viciul meu. Însă dealurile acelea brăzdate de vița de vie, cerul acela ca o pictură, aerul ăla atât de curat că mă luase durerea de cap, pământul, frunzele, iarba, vântul, toate sunt pentru un stătător cu fundul pe scaun ore și ore în șir, o bucurie inefabilă.
    Citeam ieri dimineață că niște oameni cu niște bani din niște mari orașe românești plătesc 550 de euro pentru o săptămână de detoxifiere într-o tabără de pe Valea Prahovei. Oamenii de pe Valea Râmnicului (și nu numai!), te plătesc cu 60 de lei (cu mâncarea ta), ca să intri în vie, să te apleci, să iei strugurele ca pe un sân al Mamei Pământ, să-l așezi ușor, cu tandrețe, în găleată, să zâmbești pierdut la iarbă, frunze și gângănii, să muști câteva boabe și să le strivești între dinți fericit, simțind o dulceață și o aromă pentru care și zeii Olimpului ar fi geloși, să calci pe pământul fertil, sfărâmicios, îmbibat, cleios, să umpli găleți, să le cari, să-ți ștergi fruntea și să privești cerul, să mănânci sub nori, și s-o iei de la capăt. Iar la finalul unei zile, să simți că-ți meriți un loc între oameni. Detoxifiere… Muncă la vie! Muncă la câmp! La cules la vie, la porumb, la mere, la ghebe!

    Toată viața mea am muncit, într-un fel sau altul, în presă. De la 18 ani, când am terminat liceul, până în zilele noastre. Åži am tot stat în birouri, pe scaune, în fața calculatorului, mâncând pe fugă prostii din magazine.
    Zilele trecute am fost la niște verișori la Ruginești. Lângă casă au câteva rânduri de vie, la capătul cărora ajungi după ce urci vreo 20 de metri. În grădină au de toate, de la fasole și roșii, la varză și ardei. Cresc curcani și găini și bibilici și rațe (sau or fi fost gâște..?!) și-un porc… „Cred că e grea tare munca la țară”, i-am spus soției verișorului meu. Åži ea mi-a dat un răspuns care m-a surprins: „Nu-i adevărat, nu e deloc grea”.
    Așa că mi-am zis să încerc.

    Partener de „nebunii” mi-a fost, normal, Aurel. Mi-a dat trezirea (deși eram trează), a venit și m-a luat din Focșani, am ajuns la Bordești, într-o vie cu struguri negri. Încălțată cu cizme, îmbrăcată cu haină lungă, cu glugă, mi-am luat mănușile, foarfeca și găleata și m-am apucat de tăiat strugurii. Oamenii erau deja de mai bine de o oră la cules. „Ne-a zis patronu’ că o să vină dom’ profesor (Aurel e și profesor de educație fizică și sport) cu o doamnă de la Monitoru’, da’ n-am crezut”, zice o doamnă și râde, alături de ceilalți „zilieri”: alte două femei, un bărbat și doi tineri, puși pe glume. Până umplu eu o găleată ei termină un rând de vie. Mai glumesc, îi mai spun „lu’ dom’ profesor” să nu le mai facă atâtea poze, dar își văd de treabă, căci lădițele trebuie umplute. Nu trece mult timp și dom’ patron ne spune să ne oprim pentru că a primit o comandă de 1200 de kile de Ottonel și trebuie să mergem în altă parte. Lădițele mari, cu struguri negri, trebuie încărcate în dubă. Cei doi băieți le ridică și pare ușor, așa că încerc și eu. Fără succes.
    Mergem până la un drum unde Aurel nu poate intra cu mașina, așa că o lăsăm acolo. Drumul e mărginit de pruni din care fructele au căzut și zac abandonate, visând la magiun și țuică. În jur sunt dealuri înalte, cu păduri și cu viță de vie, un peisaj numai bun de-o reclamă la o cramă unde să vii și să deguști licori purtătoare de sintagme latine. In vino veritas… Doar că lipsesc crama și fotoliul și măsuța pe care să așezi o carte bună și-un pahar cu picior… E drumul mocirlos, sunt rândurile de viță de vie cu struguri albi, Muscat Ottonel, din care bei apoi un demidulce sau, cu îndrăzneală și răbdare, un vin sec. Strugurii trebuie culeși cu grijă și așezați în 120 de lădițe mici.

    Ne apucăm de treabă. Vântul s-a potolit, așa că-mi dau gluga jos. Părul îmi intră în ochi, mănușile sunt îmbibate cu zeama strugurilor din care mănânc cu mare poftă, bucurându-mă precum un copil de aroma și gustul lor irezistibile. Via e îngrijită, frumoasă și soarele se înalță pe cer, să ne arate miezul zilei. Atunci, zilierii se opresc, se așează pe lădițe și tot pe lădițe așează mâncarea: pâine albă, salam, pateu, cârnați. Mușcă flămânzi, după atâta muncă, sub cerul liber. Aproape că mi se închid ochii de oboseală. Aș dormi acolo, sub copacul unde m-am așezat. Ce simplă pare viața…
    Dar lădițele trebuie umplute, comanda trebuie onorată, și oamenii intră din nou în vie, smulgându-i rodul. Vine și fata cu părul albastru, o zână zglobie care alungă norii și zic: Hai, să plecăm. Am înțeles. Experimentul meu social se termină aici. Pe drumul spre Focșani, toată Vrancea pare cuprinsă de febra culesului. Unde mă uit, văd oameni care vând, cumpără sau transportă struguri, must, vin. Vrancea e binecuvântata Å¢ară a Vinului, a podgoriilor, a strugurilor aromați, dulci, zemoși.

    Ce am învățat din această (nici măcar) jumătate de zi ca zilier?
    Că dacă vrei să muncești, ai unde, că dacă vrei să te detoxifiezi, trupește și sufletește, ai unde, și ești plătit pentru asta, nu trebuie să plătești, că munca în agricultură e grea, dar te doare spatele, nu capul ori fundul, cum e cazul celei în care stai o zi întreagă pe scaun în fața unui calculator, că Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă (și aici fac referire atât la cei care se plâng că n-au de muncă, dar și la cei care ar trebui să vadă potențialul turismului viti-vinicol din Vrancea), că atunci când pleci la muncă trebuie să-ți iei mâncare și apă la tine (dacă așa te-ai înțeles cu patronul), că altfel mori de foame și de sete (le mulțumesc oamenilor care ne-au răbdat în vie pentru că ne-au oferit din mâncarea lor). 


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here