Copiii nu trebuie să se supună nici părinților lor, nici altcuiva: dacă le oferim un model de consecvență, încredere, onestitate și integritate, autoritatea în fața acestora va veni de la sine, subliniază Olga Carmona, expert în psihologie, într-un articol publicat în ziarul spaniol El Pais, pornind de la titlul unei întâlniri pentru părinți intitulată ”Supunerea: marea necunoscută”, la care a fost invitată să participe. Cu siguranță, mintea „ilustră” a celui care a dat acest titlu reuniunii credea că face o imensă favoare părinților pentru că aceștia s-ar regăsi repede în situația lipsei de ascultare din partea copiilor lor, pentru că, la urma urmei, pornim de la o premisă incontestabilă: copiii trebuie să asculte de părinții lor. De ce?
Pur și simplu pentru că ei sunt părinții lor. Tautologie absurdă pe care cultura noastră a moștenit-o practic din religia creștină și care are ca fundament recunoștința față de cei care ne-au dat viață. Restul credinței se susține în altă premisă de necontestat: pentru binele tău. Cu toate acestea, eu spun contrariul, scrie specialista: copiii nu ar trebui să se supună nici părinților lor, nici oricui altcuiva. Oamenii nu ar trebui să se supună. Și, prin urmare, aceștia nu ar trebui să fie învățați sau educați în spiritul obedienței.
Dicționarul Academiei Regale Spaniole definește termenul ‘obedecer” (”a asculta de”) astfel: ”cumplir la voluntad de quien manda” (”a face voința celui care cere”, a face întocmai cum vrea cineva). Adică, ”traduce” autoarea, să faci ceea ce îți spun alții (mama, tata, șeful, profesorii etc), să fii ceea ce alții pretind că ești. A te supune, a fi obedient înseamnă a nu pune la îndoială și implică cea mai periculoasă și umilitoare formă de orbire: tu nu exiști, judecata ta nu contează, ceea ce simți tu nu contează.
Dacă vreau să-mi cresc copiii să fie ființe umane, cu propria lor judecată, cu puternică stimă de sine, capacitate de alegere și decizie și, în cele din urmă, liberi, nu-i pot educa în spiritul supunerii, pentru că este o contradicție absolută. Și nu pot nici trimite mesajul ”ascultă de părinții tăi, dar nu și de alții”: este schizofrenic, scrie semnatara articolului. ”Nu spun că este ușor de educat în non-ascultare, spun că este esențial. Spun că este dreptul lor, spun că celelalte căi sunt comenzi rapide care au ca rezultat o abordare pe termen scurt, care ne face viața mai ușoară, dar nu ne favorizează. Eu spun că atunci când dorim ca copiii noștri să facă ceva ce trebuie să facă, calea scurtă este să ne asculte pentru că acest lucru oferă rezultate imediate, dar cu fiecare act de ascultare reducem cu câțiva milimetri felul lor de a fi, capacitatea lor de a fi”, argumentează ea.
Cufundați în cultura bulimică și pe termen scurt, unde ne confruntăm cu stimuli pe care nu putem să-i procesăm și unde urmărim doar ceea ce dă rezultate imediate, modul în care ne educăm copiii este și el impregnat de aceasta cultură. Carmona propune să alegem căi care favorizează capacitatea copiilor de a alege și de a decide: să folosim dialogul, negocierea, explicația logică, motivarea, educarea. Să ne punem întrebarea cum am cere ceva unui alt adult și cu siguranță motivele pentru care cerem acel lucru și un mod politicos de a o face se conturează rapid. Când vorbim, când explicăm, când facem afaceri, când ascultăm, când cerem lucruri într-un fel amabil, oferim copilului toate aceste instrumente de comunicare și creștere. Îl putem educa numai prin exemplu și respect față de celălalt. Altfel, mesajul nu-și atinge ținta, nu persistă și nu ajută.
Și dacă, în ciuda faptului că facem toate aceste lucruri, copilul tot nu face ce trebuie făcut? Atunci, ca adult civilizat, va trebui să învățăm să-l respectăm. Schimbarea unei paradigme pe care am internalizat-o presupune și un exercițiu de învățare din partea noastră. Nu ajunge doar să ții predici, trebuie să fii și un exemplu. Totuși, dacă le oferim copiilor noștri un model de consecvență (în care menținem ceea ce spunem), de încredere (nu mințim niciodată), de onestitate (cu sine, cu el și cu alții) și integritate (ceea ce fac, spun și simt sunt aliniate), atunci autoritatea vine singură. Nu este o autoritate impusă, ci percepută: vor crede în noi, opinia noastră va fi luată în considerare, îi putem influența și convinge. Fără a impune.
Unii ar putea considera o lectură plictisitoare această abordare, argumentând că nu se poate trăi fără reguli. Însă ideea nu este de a trăi fără reguli: într-un sistem de familie unde se pun bazele primelor și celor mai importante învățături, există reguli. Dar ele sunt pentru toată lumea, toți ar trebui să le respecte în mod egal. Dacă avem nevoie de a crea noi modalități de gestionare a conflictelor, o vom face într-o manieră consensuală, căutând-o pe cea cu care toți se simt confortabil și pe care toți o agreează. Copiii nu sunt niște subordonați care vin într-un sistem deja structurat și trebuie să se conformeze acestuia.
Ei fac parte cu drepturi și obligații egale din acest sistem construit zilnic, în funcție de nevoile generate de dezvoltarea proprie. Acest mod de a trăi, de a educa, de a iubi va modela mecanisme esențiale la copil, cum ar fi sentimentul de auto-competență, creativitatea, responsabilitatea, empatia, răspunderea, rezolvarea problemelor, apartenența la grupuri, comunicarea: sunt rădăcinile și în același timp aripile sale, conchide semnatara articolului publicat la 8 iunie în El Pais.
Olga Carmona este licențiată în psihologie clinică, expertă în psihoterapie și psihopatologia copiilor și adolescenților la Societatea spaniolă de Medicină Psihosomatică și Psihologie Medicală, partener fondator și co-director al Centrului de Psihologie din Madrid (CEIBE), între altele. A publicat mai multe articole în revistele „PsicologÃa Práctica”, „Bebes y Mas”, în ziarele ABC, El PaÃs și alte publicații.
