La începutul secolului al XVII-lea și începutul celui următor, Imperiul Otoman risca să piardă controlul de la nord de Dunăre. Transilvania, până atunci principat autonom sub suzeranitate turcească, era deja pierdută în favoarea habsburgilor din 1699. În plus, domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, s-a aliat cu rușii împotriva turcilor și, pentru prima dată, în 1711, oastea rusă a trecut Nistrul. În aceste condiții, pe tron a fost impus un domnitor nepământean care era credincios Porții.
Situația s-a repetat și în Èšara Românească, în 1716, după ce domnul de acolo, Ștefan Cantacuzino, i-a trădat și el pe turci, oferindu-le austriecilor informații despre stadiul pregătirilor de război ale otomanilor. Domnitorii fanarioți erau greci de la Constantinopol, din cartierul Fanar. Numiți de sultan, ei erau considerați dregători ai imperiului, pe care Poarta îi putea schimba dintr-o țară în alta după bunul plac al sultanului. Tronurile de la Iași și București erau vândute pe sume mari de bani, la care se adăugau daruri și peșcheșuri către marele vizir sau către alți demnitari care înlesneau târgul.
Domnitorul ajungea în țară plin de datorii, de multe ori animat de unicul gând al recuperării rapide a pagubei. Își aducea și creditorii cu ei, pe care îi făcea boieri aici. Din aceste motive, epoca secolului al XVIII-lea a fost foarte hulită, însă unii istorici au arătat că sistemul domnitorilor din Fanar era cel mai mic rău dintre cele posibile, alternativa de la acea vreme fiind transformarea țărilor în pașalâcuri. Primul care a subliniat aspectele pozitive ale domniilor fanariote a fost Nicolae Iorga. Nu întâmplător, el și-a intitulat volumul șapte din „Istoria Românilor”, cel dedicat fanarioților, „Reformatorii”.
După moartea episcopului Mitrofan, activitatea tipografică la Buzău cunoaște o perioadă de regres. Câțiva episcopi au mai continuat să tipărească cărți în tipografia buzoiană. Episcopul Damaschin vine pe scaunul episcopal de la Buzău pe 3 octombrie 1702. Născut într-o familie de moșneni din localitatea Voinești, județul Dâmbovița, a continuat cu succes activitatea înaintașului său Mitrofan. Fără a cunoaște împrejurările prin care a învățat carte, se știe că a avut o vastă cultură, a fost un poliglot și dascăl la școala de slavonie din București. Cunoscător al meșteșugului tipografic, îl întâlnim la Buzău, unde, după mărturia mitropolitului Teodosie, munca de tipărire a Octoihului din anul 1700 îi aparține în mare parte.
Remarcându-se atât prin seriozitatea actului didactic, cât și meșteșugului tipografic, mitropolitul Teodosie l-a promovat în scaunul de episcop la Buzău, iar Damaschin a tipărit „Molitvele vecerniei și utreniei” în două ediții, prima în anul 1702, iar a doua între anii 1703-1704, cu același text bilingv, „Psaltirea'” în 1703, cu psalmii în slavonește și rugăciunile și indicațiile tipicale în românește, „Apostolul” în 1704 în românește, care era o reeditare a celui de la București din anul 1683. Dornic de a-i întări în dreapta credință pe păstoriții săi și de a le oferi hrana duhovnicească necesară, vlădica Damaschin a tradus din limba slavonă, „Tâlcuirea Apocalipsei” a arhiepiscopului Andrei al Cezareei Capadociei, pe care a și imprimat-o în anul 1704, adăugând cele două prefațe existente, una proprie, care cuprindea atât lămuriri istorice cât și sfaturi practice pentru citirea și înțelegerea cărții sfântului Ioan Evanghelistul.
Din corespondența păstrată de el și mitropolitul Èšării Românești, aflăm cu câte sacrificii se tipărea o carte, dar și respectul pe care ierarhul de la Buzău îl purta superiorului său. Documentele vremii ne descoperă și chipul de bun gospodar al lui Damaschin, care, deși ocupat cu cele cărturărești, era un bun chivernisitor al averii Episcopiei. Arhipăstorirea vlădicăi Damaschin la Buzău s-a încheiat prin transferul său la Râmnic în anul 1708.
Preot Vlase Gheorghe, Parohia Golești II
