Ne-a sărit în ochi de departe. O coșmelie aruncată parcă de cineva, dincolo de un gard, sub câțiva pomi înfloriți, în mijlocul câmpului, la capătul unei poteci înguste. Nici prin cap nu ne-ar fi trecut că acolo locuiește cineva, așa c-am dat să facem cale-ntoarsă când, deodată, din coșmelie a ieșit în grabă un om. Bondoc, cu un mers ciudat, oarecum împiedicat, cu nădragii prea largi adunați în talie de o curea prea lungă, cu un pulover tras neglijent peste cămașa odată albă și cu mânecile fluturând nefiresc. Vasile I. Staicu, de 70 de ani, domiciliat în capătul cel mai îndepărtat al satului Verdea, comuna Răcoasa, mai că nu nimerea poteca de grabă să ne vină în întâmpinare, bucuros că-l caută și pe el cineva. Ba râzând, ba plângând, ne-a invitat să-i trecem pargul, ca să vedem pe deplin cât de greu îi este… Iar ce a urmat, aproape că nu se poate descrie în cuvinte! Priviți fotografiile și filmul pe care le-am făcut acolo, la el, pe www.monitorulvn.ro, citiți-i povestea și spuneți dacă v-ați fi putut imagina că mai există astfel de situații în plină epocă a civilizației!
Și acum mă dor lacrimile din ochii septuagenarului fără mâini din Verdea. N-aveam cum să le uit, cum să-i uit imaginea sa și a casei în care viețuiește ca un animal. Un animal rănit, lovit de soartă și ignorat de comunitate, atât de ignorat încât a ajuns să trăiască într-o casă devenită pur și simplu ghenă! Acolo, în cămăruța din care orice lumină a fugit, în odaia mai neagră decât orice coșmar, n-am putut să nu mă întreb, iarăși, cum de pot exista oameni care să știe că lângă ei respiră cineva cu un astfel de necaz și să nu facă nimic pentru el…
Nu știu dacă din fotografii sau din filmul atașat acestui articol, pe www.monitorulvn.ro, vă puteți da seama în totalitate în ce strâmtoare mizerabilă trăiește nea Vasile, însă vă spun cu mâna pe inimă că eu, prin câte locuri am umblat, așa ceva n-am mai întâlnit…
Mi-a trebuit oarece vreme să pot desluși ceva cu ochii, odată intrată în camera omului. Lumina zilei din care veneam s-a transformat brutal în întuneric ca smoala. Mai întâi, am văzut geamurile opace, afumate, îngălbenite ale celor două ferestre în trei canaturi, care parcă erau puse acolo ca să țină piept și celui mai fragil fir rătăcit de speranță… Și apoi… Apoi mi s-a încrâncenat tot sufletul în mine și m-am gândit că mai bine, da, mai bine nu vedeam!
Între tavanul și pereții sparți, negri de fum și împodobiți cu fuioare groase de funingine și pânze numeroase de paianjen, și pământul denivelat al podelei erau adunate toate cele ce au însemnat, vreodată, viața acestui om: o sobă din lut cu un ceaun uitat pe plită, un fost dulap cu ușile căzute, mânjit de scursuri imemoriale. Pe el, o sticlă de oțet, borcane cu un conținut incert, un ghiveci cu cactuși împovărați și ei de praf și funingine. Un colț de pâine. Și pe un fund, o bucată de mămăligă alături de un cuțit și-o lingură. Și-o lampă de gaz. „N-am curent electric. Seara aprind lampa. Da acum vine vara și o să se întunece mai târziu”, mi-a explicat.
Pe un rastel pus deasupra dulăpiorului soios, peste mărunțișurile puse pe raft, un ceas ticăia, încăpățânat să măsoare trecerea chinului vieții bietului locatar, secundă de secundă… Iar pe un alt rastel, de care spânzura un ceaun cu urme uscate de mămăligă, zăceau mulțime de farfurii și cratiți nespălate, poleite cu jeg gros, scârbos…
Și n-ai loc să te învârți în ghena lui nea Vasile. Mă răsuceam cu grijă, simțind sub tălpi denivelări periculoase, formate din tencuiala căzută din tavan. Mă răsuceam cu grijă, nevenindu-mi să cred că un om ca și mine, ca și tine, cititorule, poate trăi amestecat printre toate cele spuse mai sus, la care se adaugă lada cu ceapă care stricată, care încolțită, cutii de tot felul, sticle și borcane murdare aruncate de-a valma peste tot pe podea și acoperite de un strat gros de praf și funingine... „Am să fac curățenie… Dac-oi mai trăi”, îmi spune omul fără mâini, așezat pe patul plin de zdrențe, și plăpumi, și pături soioase. „Nu prea pot să mă descurc singur, că n-am mâini ca toți oamenii. Și am 70 de ani. Am pornit pe 71. Și e greu. E foarte greu”, mai zice, cu glasul înecat brusc de lacrimi.
Rămas fără mâini și fără mamă, după ce-a fost fulgerat
Nea Vasile nu mai are mâini. Dreapta i-a fost amputată de deasupra cotului. Stânga e paralizată, cu degetele înțepenite în formă de gheară. Complet nefuncțională. Iar bietul om nu știe nici astăzi dacă întâmplarea care i-a schimbat total viața n-ar fi trebuit mai bine să-l răpună pe loc, decât să-l lase pradă chinului. „Aveam 14 ani când s-a întâmplat. Eram cu mama și cu o mătușă la prășit. A venit o ploaie mare și ne-am dus lângă un stâlp. Și când a trăznit, a pocnit șufa de sus și-a căzut peste noi. Mama a murit. Și mătușa la fel. Au murit pe loc. Pe mine m-a luat cineva cu coada sapei și m-a zvârlit de acolo de am scăpat. Dar am stat în spital la București un an și patru luni. O mână n-au mai putut s-o mai salveze. Pe astalaltă, care-o mai am, mi-au pus-o cât de cât la loc, că era răsucită invers, pe dos. Asta-i viața…”, oftează.
Nimic n-a mai fost la fel, de la acea întâmplare. Copilul de atunci a trebuit să învețe să trăiască printre oameni, fără mâini. Și fără mamă. Nu și-a putut continua școala. Și nici nu s-a însurat vreodată. „Dacă eu sunt cum sunt, ce era să fac… Nu s-a găsit nicio creștină să mă ia… Nici copii n-am. Am un frate, da-i bolnav, mai am o soră. Dar fiecare e cu bolile și problemele lui„, explică.
Totuși, îmi zice, a fost o vreme când a avut noroc de oameni buni. Oameni buni care l-au ajutat să-și ridice casa în care trăiește. Din bârne și chirpici, după datina locului, au ridicat două odăi și-un hol ce-au însemnat, odată, căminul omului. Un cămin omenesc pe care neputința stăpânului l-a transformat încet, dar sigur, într-o ghenă din care nu mai știe și nici nu mai poate să iasă singur la lumină.
„Mănânc ca porcul, cu gura direct din farfurie, că altfel nu pot”
Nea Vasile nu poate, din cauza handicapului său evident, să se gospodărească și să se îngrijească așa cum facem oricare dintre noi. Orice nouă, celor întregi trupește, ne este extrem de ușor să facem, pentru el este de multe ori imposibil. Dacă de îmbrăcat se descurcă, sărmanul nu este capabil să-și spele singur, să măture, să-și gătească, să se lege la șireturi, să se încheie la nasturi sau să-și aducă apă. Spune că are noroc de-un băiat care mai vine și-i mai dă o mână de ajutor, de milă. „E un băiat străin, are o babă de-o-ngrijește, și aceea e vai de capul ei… Și vine și pe la mine. Îmi mai face mâncare, de exemplu el a făcut mămăliga asta. Mă mai ajută. Dar e greu de mine, greu tare… Nici să mănânc nu pot, ca oamenii. Uite așa fac: agăț cu ghiara asta de mână cuțitul, mă chinui să tai. Da nu pot apuca bucata cu ghiara, așa că iau cu gura direct de pe fund. Ce să vă mai zic… E grea viața mea”, spune și izbucnește-n plâns.
Câteva secunde, lacrimile-i curg nestingherite pe obraji. Apoi și le șterge cu mâneca puloverului care-i acoperă mâna înțepenită și zice, cu recunoștință, că singurul care l-a ajutat a fost primarul comunei Răcoasa. „Mi-au dat alimente, m-au ajutat de la Primărie. Acum m-a obligat primarul să-mi bag însoțitor, că-mi dă bani ca să-l plătesc. Îmi dă 1000 de lei pentru însoțitor. Am și pensie de handicap de 340 de lei. Atâta am. Și trebuie să mă descurc…”, a spus sărmanul.
„Nu știu câte zile-oi mai putea-o duce”
A ieșit și el, în urma noastră, din odaia întunecoasă, afumată și mizerabilă. Și parc-am pășit cu toții din epoca de piatră, direct în era noastră! Ca pe-o binecuvântare am regăsit lumina zilei și soarele timid al primăverii! Ca o binecuvântare ne-a-nfășurat înaltul cerului senin și verdele crud al pomilor plini de flori.
Pe de altă parte, nu ne venea să-l lăsăm singur, în tot acel dezastru. Ne durea sufletul de neputința și chinul bietului om, care ne privea cum ne îndepărtăm, rezemat de lețurile casei… Știam că alimentele pe care i le-am dăruit atunci, înainte de Paști, sunt un prea mic și efemer ajutor. Și fiecare-n sinea noastră ne gândeam ce păcate ispășește acest om, de-a fost sortit unei astfel de vieți… Dar orice ar fi făcut pe lume o ființă omenească, parcă tot nu-i drept să ajungă să viețuiască, la apusul vieții, mai rău ca animalele cărora cineva tot le mai curăță grajdul.
Nea Vasile, septuagenarul fără mâini din Verdea își duce zilele, practic, într-o ghenă de gunoi. O ghenă din care n-are scăpare fără ajutorul celor care dacă ar vrea, ar putea să i-l dea dezinteresat și fără pretenții materiale, fără să judece și fără să acuze. Un ajutor oferit ca de la OM la OM. Ca de la creștin la creștin… Ca de la om în putere, la alt om aflat în mare necaz… „E greu… Nu știu până când voi mai avea zile, dar e greu, e foarte greu…”, ne răsuna în urechi, în timp ce pășeam pe poteca îngustă ce ne ducea înapoi, spre lumea noastră.
