Își trăgea sufletul, așezată pe scara casei pe care a încuiat-o de când a rămas singură în bătătură. Își odihnea piciorul bolnav, înfășurat în cârpe și tifon, și aștepta să prindă iar putere să continue spălatul altor zeci de cârpe cu care să se panseze iar și iar, pe care le pusese la muiat într-un lighean din fața bucătărioarei în care viețuiește.
Cu privirea înlăcrimată, fără speranță, își privea bucata de teren săpată gospodărește. Așa va trebui să arate și cealaltă bucată, din partea cealaltă a curții, pe care încă supraviețuiește o fântână cu cumpănă… „Eu am săpat”, ne spune, și nu ne vine să credem că septuagenara care de abia își târâie pașii, sprijinită în baston, este în stare să bage sapa adânc în pământ, să-l răstoarne și să-l fărâmițeze metru cu metru ca să fie numai bun de însămânțat. „Uite, eu am săpat. Greu, da am săpat… M-am mai lovit la picior, am chicat jos, m-am ridicat… Că ce să fac altceva? Am un băiet aici, da nu prea vine pe la mine. Iar ca să pui pe cineva să-ți sape, îți cere bani… Și eu de unde să dau, că am numai un ajutor social de la primărie, de 142 de lei. Cu ăștia tre să trăiesc. Așa că n-am ce face, sap ca să cultiv legume, să am ce mânca”, zice.
Mai are tanti Tinuța și două fete, dar amândouă sunt stabilite la București. Despre cea mai mare dintre ele zice că mai vine și-o mai vizitează din când în când. „Vine încărcată când vine. Dar în rest… sug și eu ca ursu din labe. Ce să fac, până vine moartea? Păi uitați-vă la mine, să mă duc cu ziua mai pot?”, spune, acoperindu-și ochii cu palmele, să-și acopere lacrimile ce au luat-o dintr-o dată la vale, prin șanțurile adânci pe care timpul și suferințele i le-au săpat în obraji…
Singurătatea chinuie mai mult ca foamea…
Cum să-și imagineze tanti Tinuța că va veni o vreme când va trebui să facă față unui trai mult mai greu decât cel dus în anii dinainte? Nu doar ulcerul varicos, dobândit, zice, în 1974, în momentul când și-a născut fiica cea mică, a chinuit-o permanent pe biata femeie. Ci și lupta pentru supraviețuirea sa și a întregii sale familii. De opt ani e văduvă, dar și când privește înapoi, spre viața ei de femeie măritată, nu prea are de ce bucura. „Am trăit rău cu el. Am muncit toată viața pe brânci, am avut vaci, am dat viței la stat cum eram obligați atunci, am crescut porci… Am cosit cot la cot cu oamenii… Mă duceam și cu aia mică în schinare și cu rucsacu și coasa după mine… Așa coseam, cu fata în spate, vă închipuiți… Și mai veneam și la 12 acasă, să dau de mâncare la vieți… Trai greu am avut maică, și acu tot greu… Parcă și mai greu, c-am rămas singură, eu și cu mine. Și cu Dumnezeu, că el mă ține, pân-o veni moartea să mă ducă…”, a spus sărăcuța.
Cum puterile i se împuținează pe zi ce trece, a hotărât de mult că pentru traiul ei singuratic îi este suficientă bucătărioara ridicată lângă casa în care a trăit când familia îi era numeroasă. O bucătărioară cu temelia crăpată și acoperișul peticit, în interiorul căreia un pat, o sobă cu plită și două taburete ce-i țin și loc de masă, și o comodă cu ușile sărite, pe care stă televizorul, îi sunt suficiente. „Am frigider dar ce să bag în el…”, spune trist.
Un perete e acoperit cu o carpetă ce ilustrează Cina cea de Taină, iar pe jos, peste lutul podelei, femeia a așternut un covor de iută care s-ar cere grabnic scuturat și spălat, dar nu mai are cine… „De spălat, spăl cu mâna. Am pus, cum vedeți, cârpele astea cu care îmi pansez piciorul, să le spăl. Astea trebuie neapărat să le am mereu curate, că le pun pe rana de la picior. Este deschisă rana tot timpul, o spăl eu mereu și o ung cu cremă de gălbenele, dar nu se închide deloc. E tare greu, că nu pot să mă mai mișc așa de bine, dar n-am cum să nu îmi îngrijesc rana, că n-are cine altcineva. Cât mai pot, o oblojesc eu așa cum mă pricep…. Când n-o să mai pot, ce să vă zic… Sunt asigurată acolo, la morți”, explică bunicuța.
„Nu știi nici când te naști, nici când mori…”
Cu toată neputința, și dincolo de durerea trupească și sufletească ce îi întunecă bătrânețea, tanti Tinuța are totuși o speranță! Că într-o zi, fiica ei cea mare va veni să locuiască în casa mare. Și astfel, nu va mai fi atât de singură… „Casa asta de-o vedeți, în care eu nu mai stau, vreau să îi fac act pe ea la fata mea cea mare. Că așa mi-a zis, că atunci când iese la pensie vine aici…”, spune, lăcrimând. „Da mai apuc eu…?”, continuă, deznădăjduită. „Că nu se știe nici când te naști, nici când mori… Și ea mai are ceva ani până să poată ieși la pensie…”, a spus bunicuța.
Tanti Tinuța nu se mai pregătește, ca altădată, de Paște. Nu mai are puterea să-și primenească locuința și nici sufletul nu-i mai dă ghes să facă asta. De grădină, atât o doare pe septuagenară, și asta pentru că-i asigură cartofii, roșiile, ceapa, castraveții, pătrunjelul și ce-o mai planta, atât cât să supraviețuiască. De săpat a săpat. Cu greu, a terminat jumătate. La ora când am vizitat-o mai avea încă jumătate. Cum va putea, o va săpa și pe aceea. Iar Paștele va veni și va trece, și-l va petrece, zice, amintindu-și de cum frământa odată cozonacii… „Făceam cozonaci, cum nu… Îi frământam, făceam de toate. Acu nu mai pot. Vă spun sincer că nu mă mai țin puterile. O să înroșesc niște ouă și cine știe, poate va veni și la mine cineva”, speră tanti Tinuța.
Și da, datorită vouă, celor ce v-ați implicat și ați dăruit în campania „Dăruim de Paști!”, iată că astăzi vom putea merge să reaprindem speranța și în sufletul acestei bunicuțe!
