GALERIE FOTO : Aurul negru de la Dealu Sării. Puțurile de petrol și gaz, o bogăție uitată

2
11721


O poveste de acum 100 și ceva de ani, uitată în negura timpului, o aducem la lumină, astăzi, în secolul vitezei, în secolul androidelor, al curentului electric, care se deschide cu un simplu clik. Dacă acum un secol și ceva era privită ca o super invenție și exploatată de lumea din sat, acum este căzută în uitare, doar oamenii mai în vârstă a satului își mai amintesc de puțurile de petrol, de unde se extrăgea gazul lampant cu care gospodarii își luminau casele în locul curentului electric. Partener de drumeție în scoaterea la lumină a aurului negru de la Dealu Sării, nu este nimeni altul decât profesorul Marian Găloiu de la Dumitrești, omul care cercetează și vântul care poate să-i spună ceva interesant despre legendele sau poveștile de pe Valea Râmnicului. Ca să ajungem la locul cu pricina înaintăm cu mașina pe drumul abrupt, printre brazii ce se înșirau de o parte și de alta cu cetina verde atârnând până la pământ.
    După câteva sute de metri, Poiana Negari s-a arătat în fața noastră cu scena pe care au răsunat de atâtea ori tradițiile acestor locuri, tradiții pe cale de dispariție. Primele case s-au arătat dezvăluindu-ne satul Dealul Sării, unul dintre cele mai bogate sate ale comunei Jitia. „Suntem aici, în căutarea aurului negru, a puțurilor de petrol, puțuri săpate cu peste un veac și jumătate în urmă. Poate cei tineri nu mai știu, dar bătrânii de altădată foloseau țițeiul în diferite scopuri, de la ungerea osiilor la căruțe, până la îmbibarea șindrilei ce acoperea cândva casele din zonă pentru a împiedica putrezirea acesteia. Au trecut anii și oamenii nu mai folosesc această materie primă ce i-a îmbogățit pe unii cu mult timp în urmă. Și puțurile săpate atunci cu atâta trudă s-au colmatat și astupat în mare parte, de ele amintindu-ne Almanahul Râmnicului apărut în anul 1933”, spune profesorul Marian Găloiu.

    Acesta pune pe tapet câteva lucruri pe care le știe și spune că almanahul amintește despre bogăția acestei zone, atât de sărace acum: „Din rupturile de deal, unde se poate observa bine stratificațiunea, curge în multe locuri păcură, așa că se poate deduce ușor imensa bogăție a acestui anticlinal petrolifer. În Èšigănie, peste gârlă de reședința comunei Jitia, se pot observa, mai ales pe timp de secetă, eflorescențe de păcură. După ploi, aici se formează băltoace cu exalațiuni hidrocarbulare. Pe Valea Rea se găsesc de asemenea numeroase puțuri petrolifere, același sistem primitiv, în stare de părăsire, cu o adâncime de circa 35 metri. Multe dintre aceste puțuri au și astăzi păcură. Ele datează cam de pe la 1835. Aici, exploatatorii de pe atunci, au dat de o calitate de țiței din cel mai bun, pe care însă nu-l puteau întrebuința pentru uzul lor deoarece ei căutau numai păcură de uns carele. Atunci ei au recurs la un mijloc primitiv de a obține păcură din acest țiței. Au săpat gropi unde turnau țițeiul  din puțuri și-i dădeau foc, lăsându-l să ardă până își găsea consistența trebuincioasă”.

    O altă istorioară scrisă în almanah este și mai interesantă: „Pe platoul Dealul Sării, un locuitor din partea locului a exploatat, timp de șapte ani, un puț din acesta acum câteva decenii, puț care dădea un debit de păcură așa de mare, din care se extrăgea în mod primitiv petrolul cu care îndestula câteva județe. Acest platou a fost cesionat de către locuitori pe la începutul secolului XX unei asociații compusă din G. Lupescu, G. Săulescu și O.H. Opriș, care au instalat două sonde de mână. În apropierea acestor sonde, la punctul numit Vâltoarea, situat  în Valea Rea, s-a petrecut pentru prima oară, pe la 1850, un fenomen extraordinar în acea vreme. Mai mulți moldoveni, întovărășiți cu un român din Mehedinți, anume Prodan, căutând aici păcură groasă, au dat numai peste țiței. Moldovenii, mâhniți de aceasta, s-au desfăcut de tovărășie. Prodan, mai întreprinzător, a continuat să lucreze singur înainte. Și, pe când săpa un puț, la o adâncime de 17 metri, se produce o puternică bubuitură, după care a început o puternică erupție de țiței. După moartea lui Prodan, țițeiul din acest puț a continuat să se reverse, în mare cantitate, fiind estimat la un vagon pe zi. În cele din urmă, nemaiavând cine să-l exploateze, puțul s-a împotmolit”.

Petrolul, făcut gaz lampant pentru felinare și lămpi

    Pe platoul unde cândva au existat cele două sonde ne așteaptă moș Gheorghe Păun care, la cei 82 de ani, este singurul care ne duce la unul din puțurile de petrol ce a rezistat intemperiilor, puț uitat atât amar de vreme. Coborâm pe drumeagul de la marginea satului, pășind cu atenție pe pământul ce a început să se dezghețe sub razele soarelui firav de iarnă. Moș Gheorghe Păun se mișcă cu greutate pe drumul în pantă, rămânând în urma noastră, mai tineri și mai nerăbdători să descoperim ceva nou. Undeva în vale, în dreapta noastră, o casă părăsită stă să se prăbușească în ruine. Este casa lui Pică. După moartea acestuia, casa a rămas în paragină, copiii nu s-au mai întors să locuiască aici. Peste câțiva ani se va mai cunoaște doar locul, așa cum s-a întâmplat în alte zeci sau sute de cazuri asemănătoare. Ajungem în vale. Rupturi de teren la tot pasul. Cercetăm în apropierea pârâului făcându-ne loc printre mărăcinii ce au început să împânzească locul. Un miros puternic de hidrocarburi se face simțit în jur. Căutăm cu atenție locul unde s-ar fi putut afla acel puț săpat cu peste un secol în urmă. După câteva minute de căutări, în spatele unui pâlc de carpeni tineri, în malul unui pârâu, s-a arătat ceea ce căutam. Puțul de petrol, vechi de o sută și ceva de ani.
    Plin ochi cu o materie vâscoasă, amestecată cu frunze și pământ, puțul bolborosea emanând gaze și dând impresia că fierbe. Pereții puțului sunt îngrădiți cu nuiele împletite impregnate cu țiței. Așa au rezistat trecerii timpului peste un veac și cine știe cât vor mai rezista. Marian Găloiu spune că, din cele scrise în almanah, reiese că ar trebui să aibă peste treizeci de metri adâncime. Cât efort au depus acei oameni pentru a săpa  cu mijloace primitive acest puț, numai ei știu. Oare pe câți oameni a îmbogățit acest izvor de-a lungul vremii? Câte mii de butoaie pline cu petrol au luat drumul Râmnicului pentru a fi valorificat? Numai cei ce au trăit atunci știu.

    Ne povestește moș Păun Gheorghe că a aflat și el încă de pe vremea când era copil că era unul, aici în sat, care distila petrolul cu mijloace primitive, obținând gaz de lampă pe care îl vindea la târg. „Cu toate că puțul se află la câteva sute de metri de casă, lui nu i-a trebuit niciodată materia neagră. Ce să facă cu el? Pentru foc a avut lemne. Din belșug. Petrolul l-a lăsat pământului. Soția ne povestește despre o întâmplare de demult. S-a întâmplat la Vâltoare, pe Valea Rea. Acolo unde pe la 1840 erupsese un puț de petrol. După o sută de ani, zona încă mai fierbea, când o vacă s-a împotmolit în balta plină cu păcură. Au sărit oamenii din sat și cu eforturi mari au reușit să o scoată din materia vâscoasă și lipicioasă. Cu funiile au scos-o. Astăzi nu știm dacă mai fierbe petrolul acolo. N-am ajuns încă, dar sigur vom ajunge. Și dacă mai există ceva sigur vom scrie să rămână drept amintire generațiilor viitoare. Să nu uite că pe aceste plaiuri am avut și încă avem multe bogății despre care nu mai știe multă lume”, a încheiat profesorul Marian Găloiu, partenerul meu de drumeții pe Valea Râmnicului.

Puț de gaz în loc de fântână 

    La câțiva pași de biserica din Dealul Sării, un alt localnic, Ionel Zamfiroiu, ne-a povestit o istorie recentă a locului plină de surprize. Omul a spus că a vrut să-și facă o fântână în curte pentru a avea apă tot timpul. După ce a săpat la mână câțiva metri în pământ, a avut parte de descoperirea vieții. „Eu aici m-am născut, aici am crescut. Am vrut tot timpul să am apă în curte din belșug. Am săpat prima fântână și am avut apă bună. Am zis eu că mai e loc să mai fac încă una că aveam vara nevoie de apă mai multă să ud și prin grădină. M-am apucat și când am ajuns pe la vreo cinci – șase metri am dat de un strat gros de pământ cu un fel de humă. Dădeam cu sapa și sărea în sus. Am luat un târnăcop și am început să sap din nou, la un moment dat s-a produs o bubuitură care m-a aruncat în sus. M-am speriat pentru că nu știam despre ce este vorba. După aceea mi-am dat seama că era vorba de o pungă de gaz. Apă nu a ieșit de acolo, ci am dat de o un praf cum e carbitul, așa mirosea. Fântâna este și acum, dar fără apă, se mai simte din când în când ceva miros acolo”, a spus Ionel Zamfiroiu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here