GALERIE FOTO : Viața medicilor Ana și Cornel Bâcu, povestită chiar de ei

București, anii ’60, sfârșitul facultății de medicină. Doi tineri frumoși, opriți deseori pe stradă și întrebați dacă sunt actori, aleg Vrancea la repartiție. Ajung la Cândești, comuna Dumbrăveni, cu un bagaj imens de aspirații și cunoștințe medicale. Într-un dispensar proaspăt construit, aplică pentru prima dată ce au învățat în anii grei de studiu ai facultății de medicină. Locuiesc pentru început într-o cămăruța mică, cu lut pe jos și neluminată electric.  Seara, după ce se întorc acasă, aprind câte trei lămpi cu petrol și continuă să învețe. Lumea din sat, neobișnuită să vadă atâta lumină într-o casă, crede că „doctorii fac petrecere”. Dar doctorii devorează, la lumina lămpilor, până-n zorii zilei, tratate de medicină. El e pasionat de artă și, printre consultații, vaccinuri și alte obligații ale profesiei de medic, merge câteodată la căminul cultural, unde asistă la scenetele naive ale țăranilor. În foarte scurt timp autoritățile locale de la acea vreme îi sesisează simțul artistic și-i solicită frecvent ajutorul. Singura lui problemă e accentul țăranilor, pe care nu-l poate reproduce când urcă pe scenă. Nici acum nu poate vorbi ca pe aici. Dar poate vorbi ore întregi despre radiologie, istorie și muzică. Ea zâmbește și-l tachinează ușor.
    Doctorii Ana și Cornel Bâcu, ea din Râmnicu Sărat, el de pe Valea Prahovei, s-au căsătorit în prima zi a ultimului an de facultate. El, pasionat de partea tehnică a lucrurilor, devine în câțiva ani un renumit radiolog. Ea, pasionată de problemele inimii, face dublă specializare și devine astfel unul dintre primii medici cardiologi ai județului Vrancea și implicit ai secției de cardiologie, înființată în anii ’70 de dr. cardiolog Radu Florențiu.
    „Părinții mei, fiind profesori, am avut un statut mai bun. Au fost chemați de conducere să aleagă și am ajuns la Breaza, de Prahova, unde au și rămas până la sfârșitul vieții. Eu am copilărit peste tot și după Breaza am plecat la facultate. Aș fi dorit să fac Conservatorul, dar părinții mei n-au fost de acord. Pe vremea aia, ca să poți face Conservatorul, trebuia să ai școală de muzică, să ai cât de cât niște noțiuni de muzică. Eu aveam, făcusem în copilărie pian și vioară, dar nu erau suficiente și atunci părinții mei mi-au spus nu, tu trebuie să faci medicină. Mă pasionau și problemele tehnice. De asta am și ajuns radiolog, pentru că am preferat latura tehnică. Am făcut facultatea de medicină la București, ne-am căsătorit în prima zi a ultimului an de facultate. Când am terminat facultatea, la repartiție am ales județul Vrancea. Pe vremea aceea, mai sus de Dumbrăveni, la Cândești și Bordești, s-a înființat un nou dispensar pentru medici și am ajuns acolo, unde am stat vreo șapte ani, până-n 1968, apoi am venit la Dumbrăveni la spital, până-n 2003, când m-am pensionat”, povestește dr. Cornel Bâcu și ochii încă îi sclipesc energici și vioi, așa cum îi știe toată lumea de o viață.
    La Dumbrăveni a fost pentru câțiva ani și director și n-a stat cu mâna-n sân. A încercat, pe cât a fost posibil la vremea aceea, să îmbunătățească condițiile pacienților de acolo. „În 1970, noi fiind deja rezidenți, soția la interne, eu radiolog, am fost aduși la Focșani” . Face o pauză și ochii mei cad pe pozele unor tineri superbi, plimbându-se de mână prin Herăstrău și pe imaginea a doi îndrăgostiți, stagiari la pediatrie, aplecați deasupra unui pătuț. Multe dintre poze sunt făcute chiar de el și păstrate în albume impecabile, care te duc undeva departe, într-o altă lume.
    „Mama mea a dorit foarte mult ca eu să fac medicina, dar mi-a și plăcut. Aveam puțină înclinație de la bunica, în sensul că bunica era o fito-terapeută convinsă și probabil că și asta a contat. Mai târziu am zis că, probabil, asta a fost misiunea mea aici. Fiecare avem o menire, iar pentru mine menirea a fost să devin medic”, îmi spune doctorița Ana Bâcu cu glas profund, retrăind parcă prin vorbe momente din copilărie. „Cea de a doua specializare am ales-o fiindcă am venit la spitalul județean și se deschisese secția de cardiologie în 1972, unde l-am avut șef pe doctorul Florențiu, care a fost așa un om mai special și într-un fel m-a ambiționat. Îmi plăcea cardiologia, mi-a plăcut de la început ideea de a pleca la cea de a doua specializare. Un an de zile a durat specializarea de cardiologie. Dar mi-a plăcut. Încă de la țară am simțit că asta este ceea ce trebuie să facem. Însă acolo eram novice, puțin dezorientați, iar la vremea respectivă, cu posibilitățile de atunci trebuia să fii un foarte bun clinician. Doctorul Florențiu m-a stimulat și mi-a hrănit dorința de a fi la același nivel, cel puțin cu dumnealui. Deja când am mers la curs aveam multe noțiuni pe care le împrumutasem de la dumnealui. De altfel, la cursul de cardiologie, din 12 persoane, n-am fost decât două femei iar restul bărbați. Ne mai tachinau ei, dar au fost drăguți, ne protejau”, mai spune dr. Ana Bâcu.

Domnule, îmi ia gloaba asta de cal!

    „Ne-am certat și cu președintele de sfat popular, când eram medici la țară. A vrut să ne ia calul de la șareta cu care mergeam pe teren, la oameni acasă, să-l pună la plug. Am dat imediat telefon la Focșani: Domnule, îmi ia gloaba asta de cal, cu ce mă mai duc la oameni? Și s-a rezolvat, ne-au lăsat calul. Mergeam și cu bicicleta prin toate văile. Oricum aveam nevoie de condiție fizică, altfel nu se putea. Amândoi suntem medici, dar chiar și preotul întâi îl ia pe el, că el e bărbatul. Câteodată mă mai supăr. Ca femeie a fost mai greu”, spune râzând doctorița.
    Vreau neapărat să întreb ceva ce îmi dădea târcoale de mult. Cum este să trăiești alături de un om care are aceeași profesie?
    „A fost bine să am alături de mine tot un medic, dar asta nu a însemnat că nu ne-am mai și contrat, fiecare având punctul lui de vedere, viziunea lui, dar a fost un mare avantaj să-l am alături. M-a înțeles. Eu sunt sigură că dacă m-aș fi căsătorit cu un inginer sau cu un bărbat cu altă profesie, nu cred că m-ar fi înțeles și poate că mi-ar fi reproșat că lipsesc prea mult de acasă și am un program prea încărcat. Fetița noastră, din cauza asta chiar a devenit foarte autonomă de devreme. O lăsam singură acasă și-i spuneam că n-are voie la aragaz, la prize”, povestește doctorița Ana Bâcu.

Fiica este tot medic

    Fiica lor, Monica, crescută într-o familie de medici și între medici, a făcut tot facultatea de medicină și a plecat în Canada. „A făcut și o cerere odată: Domnule director, vă rog să le spuneți părinților mei să nu mai plece la gărzi și să nu mă mai lase singură acasă… o am pe aici pe undeva”, își amintește doctorul și se urcă sprinten pe un scaun să caute scrisoarea scrisă demult. „Se întâmpla de multe ori, la început, să venim de la spital, să ne așezăm la masă și să discutăm problemele de la spital. Fetița stătea și se uita la noi cu ochi mari întrebători și la unu și la altu. Avea patru ani și deodată s-a enervat, s-a ridicat și ne-a spus: Toată ziua vorbiți numai despre spital! și ne-am dat seama că am exagerat”, adaugă doctorița, completând într-un mod absolut firesc spusele soțului. Așa cum s-au completat o viață. Inclusiv când era vorba de cazurile unor pacienți.

Formație de muzică ușoară la spital cu medici și asistenți

    Știind despre latura artistică a doctorului radiolog Cornel Bâcu, renumit pentru activitățile artistice întreprinse în cadrul Spitalului Județean, l-am întrebat cum a început povestea cu muzica. „Ne obliga să facem la spital activitate culturală. Exista atunci o activitate denumită Dialogul Hărniciei, în care era de fapt vorba de o harță, la modul amuzant, între medici și profesori. Atunci era o emulație într-adevăr, iar oamenii aveau preocupări mai sănătoase. Oamenii erau mai uniți și mai adunați. În cadrul Dialogului Hărniciei eram obligați să avem tot felul de activități artistice, cor, formație, teatru, poezii, pe care trebuia să le compun. Concurau două echipe, se dădeau punctaje. Am luptat foarte mult să avem un club al medicilor. Erau vremuri frumoase, în care contribuiam cu toții să avem parte de clipe distractive împreună și toată lumea era bucuroasă, se întâlneau, mai ciocneau un pahar, se spunea o glumă. Pe vremea aceea nu existau magnetofoane și așa ne adunam câțiva colegi și făceam muzică. Eu, fiind iubitor de muzică ușoară, și fiind obligați să avem activități artistice, a trebuit să fac formație de muzică și am avut o formație de muzică ușoară la spital cu medici, cu asistenți. Din formația noastră făcea parte doctorul Bodolan, oftalmolog, care cânta la chitară bas, asistentul Nicu Lancea, chitară electrică, Marcel Butănescu acordeonist. Eu eram cu vocea, cu clapele, cu bateria și cu compoziția”, continuă povestea dr. Bâcu, care a și câștigat premiul I la Cântarea României cu niște compoziții.

Pe vremea aia doctorul era Dumnezeu

    „Atunci nu aveam alternative așa cum sunt astăzi. Totul era producție internă și se bucura toată lumea de ceea ce ieșea. Venea domnul Săndulache, dirijorul corului Pastorala și ne colinda și eram foarte măguliți de atenția care ni se oferea. Doctorii erau mai apreciați atunci, decât acum. Noi la cardiologie am avut un sistem de dispensarizare a pacienților după modelul celui de la ASCAR-București. Toți înregistrați, ținute fișele bine și se ajunsese la un nivel în care asistenta mea de cabinet, în clipa în care vedea că nu apărea unul la control, suna și întreba pe primar ce se întâmplă cu cutare și de ce nu vine la control. A doua zi apărea bolnavul. Era o colaborare perfectă. Lucram cu toată lumea, aveam ajutor din partea primarilor, iar bolnavii erau cuminți și drăguți. Pe vremea aia doctorul era Dumnezeu. Ni se întâmpla câteodată să intre la consultație foarte târziu un pacient și ne spunea că a pierdut toate mașinile și nu mai are cu ce pleca acasă. Iar noi, ca să nu doarmă în gară, îi dădeam niște bănuți să poată găsi omul o ocazie și să plece acasă. La modul ăsta se lucra. Acum nici nu știi ce culoare au ochii acelora cu care stai de vorbă, pentru că doctorul săracul stă cu ochii în calculator, să înregistreze”, este de părere doctorița Ana Bâcu.
    „Aici am luat un exemplu rău de la occident, să se renunțe la clinică și să mergem numai pe investigații paraclinice”, adaugă dr. Cornel Bâcu.
    „Nici nu mai e timp să mai faci semiologie și examen clinic. Ar fi și desuet cu atâta aparatură câtă există acum. Doamna doctor, parcă sunteți un comandant, ați luat hotărârea, ați scris, ați pus parafa și gata! mi-a spus odată un pacient, când m-a văzut cu electrocardiograma aia lungă, care impresionează pe toată lumea. Cardiologia e ca armata. Medicina a făcut niște pași mari. În cardiologie a apărut consola DaVinci, adică un robot care poate opera la distanță, inclusiv să facă bypass. Operațiile făcute de acesta sunt mult mai fine și precise. Omul e din ce în ce mai departe. Oamenii nu se mai iubesc. Nici pe ei nu se mai iubesc”, mai spune doctorița Ana Bâcu.

Fiecare dintre noi are o programare genetică, să trăiască atât câte bătăi de inimă i s-au acordat

    Am rugat-o pe dr. Ana Bâcu să-mi povestească o experiență care a impresionat-o în cariera sa de cardiolog. „Cardiologia este o ramură de hotar a medicinei și cu efecte imediate. De multe ori de ordinul secundelor. Èšin minte că am asistat, la compartimentul de Terapie Coronariană al secției de cardiologie, la o experiență deosebită. Am intrat la vizita mea și în timp ce mă ocupam de unul din bolnavii mei, am fost chemată repede la un alt bolnav, care era al altui coleg și care intrase în moarte clinică și era și un infarct de ventricul drept la care nu se putea da un pronostic bun. Am făcut primele manevre de resuscitare, până au fost aduse și alte aparate, persoana respectivă și-a revenit. Dar ce a fost uimitor este faptul că în timp ce era în moarte clinică vorbea cu morții și spunea: Vin, fetelor, vin! Când și-a revenit complet și a fost echilibrată am întrebat-o dacă-și amintește cu cine vorbea și mi-a spus că vorbea cu surorile sale moarte, care o chemau la ele. Eu cred că fiecare dintre noi are o programare genetică, să trăiască atât câte bătăi de inimă i s-au acordat”.
    Am mai întrebat-o ce contează cel mai mult în profesia de medic și am aflat că trebuie să ai chemare, altfel riști să fii anihilat. „În primul rând pentru a fi medic, contează chemarea. Dacă nu ai chemare, nu poți să o faci, pentru că pur și simplu te elimină profesia, dar și cei din jur pentru că este muncă colectivă. Am fost foarte implicați. Cardiologii au fost și sunt foarte implicați. Acum noi mergem pe stradă și ne salută mulți oameni pe care-i recunoaștem și ni-i amintim că ne-au fost pacienți. Atitudinea corectă poate salva multe situații, pentru că  ceea ce oferi, aia primești. Nu există coincidențe, există oportunități care ți se creează sau nu. Întotdeauna când ți se întâmplă ceva trebuie să te întrebi ce urmează și de ce. Noi în viață n-am făcut avere pentru că am plecat de acasă, de la părinți cu mentalitatea de a nu cere nimic de la nimeni. Singura noastră avere sunt cărțile, pe care le-am dat cu brațul. M-am rugat de spital să le ia…”, mai spune doctorița.

O casă cu șapte pisici

    Soții Bâcu sunt acum pensionari. Au o căsuță de lemn la Golești, cu brazi în curte și multe flori, unde stau pe timpul verii, șapte pisici pe care le vizitează în fiecare seară și un apartament în oraș, ticsit cu cărți, unde stau pe perioada iernii. „Asta am agonisit noi, copilul și casa”, mi-au spus. „Noi am fost pionieri, am luat-o de la început, era aparatul de Roetgen clasic, vechi, care iradia, trebuia să ai tot felul de șorțuri de protecție, aveam dozimetru care stabilea cantitatea de radiații. Cu timpul s-au mai schimbat aparatele, au venit unele mai moderne, dar tot cu ecranul lucram. Dacă știi să-ți faci treaba cum trebuie, radiologia este vitală în medicină”, mi-a spus dr. Cornel Bâcu.
    Înainte de a pleca, soții Bâcu, mi-au spus ceva ce va rămâne în mintea mea pentru totdeauna. „Să știți că are loc un schimb de energie între medic și pacient. Se spune că dacă-i vorbești frumos bolnavului, 50% este vindecat. Doctorul este și un pic actor, trebuie să știe să îmbrace ceea ce transmite pacientului, pentru că bolnavii noștri nu știu să primească adevărul. Medicul trebuie să fie un pic carismatic și să cultive această carismă. Cuvântul contează, dar ceea ce ai în ochi contează și mai mult”.