N-ai zice, trecând prin râpa ce lasă vederii sălbăticia șerpilor negri ai rădăcinilor dezgolite de trecute vâltori, că pe unul din maluri, dincolo de o portiță improvizată, trăiește un om! Mai degrabă te-ai gândi, străbătând poteca îngustă de dincolo de poartă, că locul acela este de mult părăsit… Că stăpânii și-au luat lumea-n cap și-au plecat în vreo zonă mai prietenoasă, dacă nu cumva spre cele veșnice…
Un fior straniu te străbate privind coșmelia în care un fost cuptor de pâine acum crăpat, făcut în vremuri străvechi de mâini pricepute, și care acum cască spre tine gura știrbită, întunecată, afumată, duhnind a neputință… Ceva mai încolo, o fostă bucătărie de vară, cu pereți sfâșiați, apoi peticiți și răspeticiți până când nici peticele n-au mai rezistat, uscându-se și sfâșiindu-se de atâta amar de singurătate… Și urci pe poteca îngustă cu sufletul strâns, până când coama unui acoperiș și vreo două orătănii roșcovane, cu penele umflate a frig, te anunță că, totuși, acolo locuiește cineva. O bătrânică ce se profila în cadrul ușii de la intrarea în casa de la capătul potecii. O bunicuță cocârjată, îmbrobodită temeinic, cu trupul fragil înveșmântat cu haine vechi, rupte… cu degetele încleștate bine de bastonul său indispensabil… O bătrânică mărunțică, integrată perfect în peisajul la fel miniatural și îmbătrânit.
Nici câinelui ei credincios, Florian, pare să nu-i mai pese nici de trecerea timpului, nici de oamenii ce-i calcă teritoriu. La asta ne-am gândit când nici patrupedul și nici stăpâna lui n-au catadicsit să răspundă eforturilor noastre de a ne face auziți… „Nu mai aud maică”, a spus Stana Plăcintă, când în sfârșit a întors spre noi priviri uimite și oarecum dezorientate… „Nu mai aud… și ce să aud, că nu vine nime, nime aci la mine…”, a bolborosit mai departe. „Că m-am rugat de atâtea ori să mor și iaca, nu mă mai ia Dumnezeu… Că după ce că sunt așa cum sunt, ieri, când am vrut să mă duc la Jariștea să plătesc Mărășeștii, am căzut rău… Asta îmi mai lipsea, că și așa de abia merg…”, s-a văitat sărmana, invitându-ne să intrăm în casă. Casă… un fel de-a spune, pentru că odaia în care stă bătrânica are tavanul la fel de cocoșat ca și spinarea ei… Un adevărat pericol pe care bunica Stana pare să nu-l conștientizeze. Se așează cu greu pe patul ce ocupă aproape jumătate din odaie, reazemă bastonul lângă, și se uită atentă la gurile noastre, încercând să „vadă” cuvintele. „Nu prea aud, și mă mai doare și spatele. S-a cocoșat de atâta muncă… Am lucrat la Gostat, la vie… am tăiat, am săpat, am cules, am încărcat… am muncit ce-a fost nevoie.. Și acuma am o pensie de 400 de lei. Ce să fac mai întâi cu ea? Că medicamente trebuie, lemne trebuie… Tot trebuie să plătesc. Și atuncea, ce să fac… Rabd și eu de la gură, de la îmbrăcăminte… să plătesc restul”, a spus, amărâtă.
Bărbatul i-a murit acum șapte ani. A fost un om bun, zice. Atât de bun încât l-a luat cu tot cu cei șase copii ai lui, din prima căsnicie. „Nevasta lui a murit de tânără, de cancer. Mi-a fost milă de el, de copii… Dar am făcut bine că l-am luat, că am dus viață bună cu el. Treizeci și șapte de ani am trăit împreună. De șapte ani, de când a murit, trăiesc singură, așa. Am noroc că am cișmea trasă, că nu trebuie să car apa de departe. Dar trebuie să o plătesc… Sunt necăjită tare, maică… M-am tot rugat la Dumnezeu să mă ia, dar nu mă ia… Nu mai pot merge decât în două bețe. Am cocoașa asta… de la atâta muncă… E greu de mine… Mâncare n-am… Am un cocoș și două găinușe, mai iau ouă de la ele. Și-l mai am pe Florian, câinele… În rest nimic”, a spus bunica Stanca.
De șapte ani, de când a fost cu omul ei la spital la Focșani, n-a mai ieșit din comuna în care trăiește. Nici în comună zice că nu merge prea des, că nu o mai țin puterile… Își duce zilele, atâtea câte mai sunt, acolo, în cătunul ei, în Vărsătura. În casa de pe malul râpei ce lasă vederii sălbăticia șerpilor negri ai rădăcinilor dezgolite de atâtea și atâtea trecute vâltori…
Nea Tărăbuță, omul de la marginea pădurii
Tot în singurătate, dar mult mai optimist, l-am găsit pe nea Alexandru Tărăbuță. Stă la capătul satului Pădureni din comuna Jariștea, tocmai la marginea pădurii, în ultima casă de pe o uliță ce se îngustează într-atât, încât în dreptul coșmeliei lui devine doar o potecă ce șerpuiește prin pădure…
Ne-a atras atenția originalitatea căsuței care, chiar și așa dărăpănată cum este, tot mai păstrează ceva viață în ea! O viață totuși suferindă, și nu atât din pricina lipsurilor materiale extrem de evidente, cât din pricina singurătății… Asta să-l fi îmbătrânit înainte de vreme pe nea Tărăbuță? Pentru că mare supriză a fost să aflăm că are doar 55 de ani! „De patru ani stau așa cum mă vedeți, numai eu și cu mine… Mai am patru oi, dar vreau să scap de ele… Că mai mare bătaia de cap… Am rămas singur când a plecat nevastă-mea, acum patru ani, în Portugalia. De nevoi a plecat și ea, că de ce altceva… Am și doi copii, da și ei au plecat după ea. Muncesc acolo. Acasă n-au mai venit… Eu am rămas aici, dar este tot mai greu… Pe vremuri aveam serviciu, că am opt clase și sunt tractorist de meserie. Am lucrat la SMA Odobești 15 ani… aș putea lua o pensie, da’ n-am încă vârsta. Am rămas fără servici, că așa a fost după Revoluție, toate s-au stricat… Acum muncesc cu ziua prin sat, din asta trăiesc”, a explicat nea Tărăbuță.
Dincolo de zâmbetul hâtru și de optimismul afișat, bărbatul are, totuși, o tristețe grea în priviri… Sărăcia și neputința de a ieși din ea i se citește pe chip și, cu toate că în apropiere se pare că locuiesc mama și un frate, el tot singur se simte… Mamei sale, Elena Tărăbuță, i-a luat foc casa la un moment dat și acum locuiește într-o cămăruță ridicată în spatele gardului dărăpănat, de primărie. Pe capul ei e necaz mare, că are doi copii, adulți acum, cu handicap, cărora trebuie să le poarte de grijă. Iar vizavi de cămăruța ei, într-o casă cocoțată pe deal, locuiește un alt fiu de-al femeii. Ștefan Tărăbuță are patru copii pe care-i crește din te miri ce și mai nimic, în locuința lor modestă în care nu au nici măcar curent electric, și nici apă…
Toți acești oameni, adulți și copii, nici nu pot spera măcar că acest Crăciun va fi mai altfel decât cele care au trecut deja, an după an. Însă tu, cititorule, poți să îi ajuți! Dacă îl întâlnești pe Moș Crăciun, poți să-i spui că acolo, în cătunele Vărsătura și Pădureni, sunt oameni care au mare nevoie de o scânteie de bucurie! Iar dacă ai generozitatea să-l ajuți să-și umple sania, te așteptăm la sediul redacției noastre, vizavi de Școala nr. 10, cu orice vrei să dăruiești! Poți aduce alimente neperisabile, detergenți, haine, dulciuri, cărți, rechizite, jucării… și orice altceva ce crezi că ar putea face mai bună viața unor oameni sărmani!
Citește, privește fotografiile și dăruiește! FII BUN! Dăruiește și tu de Crăciun!
