72 de ani de la teroarea ruşilor în Dumitrești

Anul acesta se împlinesc 72 de ani de la intrarea rușilor în comuna Dumitrești. Profesorul Marian Găloiu a cercetat prin arhive, a adunat povești de la oameni și a stat de vorbă cu supraviețuitorii ororilor ce aveau să-și pună profund amprenta asupra locuitorilor din cea mai mare localitate a Vrancei. Povestea începe în vara anului 1944, când peste Dumitrești norii războiului pluteau apăsători și întunecați. Pe frontul de est, armata roșie înainta cu repeziciune, ocuparea țării fiind o chestiune de zile. Dumitreștiul abia își vindecase rănile din primul război mondial și o nouă urgie era pe cale să se abată peste aceste meleaguri. Dealurile din jurul comunei încă mai păstrau ecoul luptelor din ceea ce s-a numit „Bătălia de Crăciun” (Weihnachtsschlacht) din decembrie 1916. În memoria locuitorilor, acele zile de groază erau încă vii, apropierea armatelor sovietice fiind de natură să provoace un sentiment de îngrijorare printre dumitreșteni. Nu puteau fi uitate jafurile comise de soldații ruși în anul 1916 când, deși eram aliați, se comportaseră ca niște cotropitori.
    Întoarcerea armelor împotriva nemților la 23 august 1944 nu garanta că românii vor fi tratați ca aliați de către armata sovietică. Din păcate, timpul avea să confirme această temere a locuitorilor văii, venirea rușilor însemnând zile de teroare, abuzuri, jafuri și torturi. „Studierea unor documente oficiale cât și mărturiile celor ce au trăit acele evenimente ne prezintă o imagine destul de clară a ceea ce s-a întâmplat atunci. Conform unui raport din 19 septembrie 1944 al pretorului plasei Dumitrești, Dumitru Chirea, trupele sovietice au apărut în localitate în data de 28 august pe traseul Odobasca – Dealul Lung – Dumitrești – Chiojdeni – Buda – Valea Salciei și Jideni (Podgoria de astăzi n.r.) – Pleșești – Jitia – Neculele – Bisoca – Mânzălești.Tot în raportul pretorului Chirea se menționează că în schimbul cailor și boilor lor, au luat de la săteni animale odihnite, au rechiziționat mașini și trăsuri, au jefuit obiecte casnice, bijuterii, bani și alte bunuri. Sătenii înstăriți au fost torturați și gospodăriile devastate. Această situație s-a petrecut până la 15 septembrie când coloanele armatelor sovietice au depășit satele plasei, precizează raportul. În realitate, abuzurile au continuat zeci de ani după aceea, oamenii fideli rușilor instaurând un regim de teroare în România precum și în Dumitrești”, spune profesorul Marian Găloiu.

Trupele sovietice semănau cu o gloată dezorganizată, nu cu o armată
 
    Acestea sunt doar câteva consemnări oficiale ale evenimentelor desfășurate în acele zile, însă mărturiile oamenilor ne arată o față și mai crudă a Armatei Roșii eliberatoare. Probabil că sunt multe asemenea povestiri despre acele zile fierbinți de sfârșit de august, dar foarte puține au fost publicate în puținele lucrări despre Dumitrești. Este de înțeles dacă ne gândim că timp de aproape jumătate de secol libertatea de exprimare a fost suprimată și nu se publica nimic din ceea ce putea aduce atingere imaginii imperiului sovietic și regimului comunist. Totuși, în serile lungi de iarnă, bătrânii au povestit și încă mai povestesc despre „binefacerile” aduse de Armata Roșie la sfârșitul anului 1944. După retragerea nemților spre munți, și-au făcut apariția trupele sovietice, semănând mai degrabă cu o gloată dezorganizată decât cu o armată. Încălțați cu cizme de pâslă, cu ranițe uriașe în spate și haine murdare în ultimul hal, coborau spre Dumitrești, unii pe jos, alții călare sau în șarete și căruțe confiscate de prin gospodăriile românilor. Cu toate că oficial România era aliată cu URSS-ul, se pare că Armata Roșie nu prea ținea cont de acest lucru.
    Soldații români întâlniți în cale erau luați prizonieri și trimiși în lagărele de concentrare din Siberia. Acest fenomen a fost întâlnit și la Dumitrești, povestirile oamenilor vremii stând mărturie în acest sens. „Povestea Banu Găloiu (1895-1977) că, în ziua sosirii trupelor sovietice, la Dumitrești se afla o companie de soldați români condusă de un locotenent. Nici rugămințile locuitorilor, nici cele ale propriilor soldați nu l-au înduplecat pe ofițer să le dea drumul pentru a nu-i găsi rușii în uniforme și înarmați. Tânărul ofițer, probabil prea puțin cunoscător al istoriei, credea că rușii vor respecta armistițiul încheiat la nivel înalt și va fi tratat ca aliat. Se înșela. Sub amenințarea armei, ostașii români au fost nevoiți să aștepte încolonați în fața Palatului Administrativ din Dumitrești sosirea trupelor ruse. Și rușii au sosit. Soldații români au fost dezarmați și sub escortă au luat drumul Siberiei ca prizonieri de război”, mai spune dascălul dumitreștean. Asemenea întâmplări nu sunt singulare pe aceste meleaguri. Povestea tot Banu Găloiu cum procedau rușii când unii prizonieri mai îndrăzneți reușeau să fugă și să se facă nevăzuți în hățișurile pădurii. Pentru a nu-și bate capul cu urmărirea lor, rușii completau lipsurile luând cu forța persoane din satele prin care treceau, indiferent că erau tineri sau bătrâni.

Au aruncat armele în gârlă și au scăpat de lagărul din Siberia

    O altă întâmplare este povestită de Costel Găloiu. Flăcău în vârstă de șaptesprezece ani în acele vremuri, se întorcea cu căruța plină de șindrilă de la Vintileasca când, din urmă, a fost ajuns de un pluton de soldați români ce se retrăgeau dinspre Nereju. Soldații și-au pus armele și echipamentul în căruță, fiind obosiți după un drum atât de lung prin munții Vrancei. Au mers așa kilometri întregi alături de boii ce călcau alene sub razele dogoritoare ale soarelui de sfârșit de vară. În apropiere de Jitia au aflat de la câțiva mocani ce se întorceau de la târg că rușii au intrat în Dumitrești. Puși în situația să aleagă între a-i întâlni pe ruși și a abandona uniforma de soldat, au hotărât să aleagă libertatea și și-au aruncat armele într-un pârâu. Au făcut rost de haine țărănești de la locuitorii din zonă și au plecat apoi fiecare către zonele de obârșie. Această decizie i-a salvat probabil de la ani grei de prizonierat în Siberia. Asemenea întâmplări au fost multe. Posibil ca fiecare bătrân din Dumitrești să știe câteva asemenea întâmplări, dar ele n-au fost aduse la cunoștința publicului. „O altă întâmplare îl are ca protagonist pe Aldea Stroie din Găloiești. Armatele ruse se scurgeau către vest și, în urma lor, își făceau apariția tot felul de dezertori ce tâlhăreau tot ce întâlneau în cale. Se povestește ca Stroie ar fi fost abordat de un asemenea individ ce era în căutare de hazaică (femeie). Stroie l-a ademenit pe rus spunându-i că îl duce la femeile ce stau ascunse în pădure pe Holecea. Credul, rusul l-a urmat până în pădure. Într-un moment prielnic, Stroie l-a dezarmat pe rus ca apoi să-l lege de un copac. După ce l-a legat, i-a administrat o bătaie soră cu moartea să se sature de hazaică. După ce a fost dezlegat, rusul s-a făcut nevăzut, trecându-i pofta de femei”, mai spune Marian Găloiu.
    Alte întâmplări au fost povestite de Aurica Găloiu din Găloiești. În vârstă de unsprezece ani atunci, i-a fost greu să uite comportamentul rușilor ce treceau prin sat. Într-o zi de septembrie a acelui an, o coloană de soldați ruși s-a oprit în Găloiești. O parte din ei au tras căruțele în grădina lui Neculai Găloiu și a lui Ion Găloiu. Acesta din urmă se afla undeva prin Siberia, fiind făcut prizonier la Cotul Donului împreună cu alți dumitreșteni. Acasă se aflau doar copiii împreună cu mama lor Caterina și bunica Dochița. Povestea Aurica cum a venit un basarabean ce știa românește și le-a spus că orice ar face rușii, să nu se opună. „Au tras rușii căruțele de care aveau atașate tunuri acoperite cu prelate în curtea casei și apoi s-au pus pe jaf. Au cotrobăit prin casă și devastat hambarul cu porumb luând boabele și dându-le la cai. Apoi au dat drumul la cai în lanul cu porumb făcându-l una cu pământul. De la Neculai Găloiu au luat snopii de ovăz din fânărie și i-au împrăștiat prin curte pentru a se culca pe ei. Sub nucul din curte, alți soldați, au tăiat o oaie cine știe de pe unde furată și au pus-o la fript pe jar. Un soldat cu figură mongoloidă a luat perna de pe pat și s-a culcat pe iarba din curte. Nu după mult timp a fost chemat de ceilalți la masă și a plecat lăsând perna acolo. Baba Dochița a luat perna și a ascuns-o, dar la întoarcere rusul a început să facă mare tărăboi amenințând cu arma. De frică, baba i-a dat perna înapoi și rusul a dispărut a doua zi cu pernă cu tot. După ce s-au ospătat bine în farfurii de porțelan furate cine știe de pe la ce conac, au început să arunce cu ele în trunchiul unui prun făcându-le țăndări pe toate. A doua zi au plecat mai departe. Case devastate, copii speriați și animale furate, cam asta a lăsat în urmă armata roșie eliberatoare”, spune cu amărăciune profesorul.

Jaful, distrugerile și teroarea rușilor consemnate în raportul Prefecturii

    La 10 și 20 septembrie 1944, primarul comunei Dumitrești, maiorul în rezervă Nae Constantinescu, notarul Gheorghe Roșca și casierul Gheorghe Caprițopol, consemnau în două procese verbale că, în noaptea de 28/29 august, ora 22.00, au ajuns în sate avangărzi sovietice, fiind bine primiți și cu un comportament prietenos. Dar după ce s-au îmbătat, au început a sparge și a strica, au luat din casa de bani suma de 115.155 lei, au distrus parte din arhivă, au furat 700 kg de grâu, 150 kg de zahăr, 10 litri de untdelemn, de la cantinele școlare, mașina de scris, 40 kg in de fuior, diferite unelte și au distrus două mașini de tors și alte instalații ale atelierului comunal. Raportul informativ al prefecturii pentru luna noiembrie 1944, consemna starea de îngrijorare a populației din cauza jafurilor și abuzurilor soldaților sovietici. Tot în acel raport se consemnează confiscarea aparatului de radio al locuitorului Nae Andreescu din Dumitrești. „Acestea sunt doar câteva din abuzurile săvârșite de trupele sovietice în Dumitrești la sfârșitul acelui an ce ar fi trebuit să însemne renașterea comunei și nu distrugerea ei. Anul 1945 a adus la rândul său altă serie de abuzuri din lungul șir ce avea să urmeze în următorii 45 de ani. Au urmat luptele cu partizanii, Dumitreștiul fiind cunoscut ca un centru de rezistență anticomunistă, deportările în Bărăgan și colectivizarea forțată ce a distrus spiritul de oameni liberi ce îl aveau dumitreștenii de peste 500 de ani”, își încheie povestirea profesorul Marian Găloiu.